revistă
multilingvă
de cultură


director
Marin Mincu
 
 

 

 

 

Ştefania Mincu
George Popescu
Radu Voinescu
Adrian Urmanov
Elena Vlădăreanu
Mircea Ţuglea
Doina Ioanid
Ioan Es Pop
Bogdan Stănescu
Răzvan Ţupa
Zvera Ion
Ionuţ Chiva
Ruxandra Novac
Elena Pasima
Domnica Drumea
Mitoş Micleuşanu
Andrei Peniuc
Adela Greceanu
Claudiu Komartin
Mihai Ignat
Herbert Ovia
Dan Sociu
Constantin Vică
Oana Cătălina Ninu
Octavian Soviany

 

 

 

 

 

redactor şef:
George Popescu

 

colegiul consultant:

Vicente Gonzales Martin
Catherine Durandin
Alfredo Giuliani
Miljiurko Vukadinovici

 

colegiul de redacţie

Mihai Cimpoi
Marina Cap-Bun
Ştefania Mincu
Octavian Soviany
Mircea Ţuglea

 

© 1992-2004
hosted by altair net

Ultimul număr
Arhivă
Cenaclul Euridice

 

 

 


1-2/2003:

Vara, în timpul zilelor Tennessee Williams

         E atât de cald, Doamne ce cald e!
         E foarte cald.
         „Ionuţ, baby, întoarce caseta aia, te rog!”, e vocea Cameliei, „să nu dea dracu`!”, e vocea lui Radu care, ca şi mine şi orice alt om sănătos la cap într-o anumită măsură, urăşte o caseta pe care o ascultă de trei zile, acum, fără oprire. Asta a fost ideea ei, una din petele cu care încă nu m-am obişnuit: „vom asculta acest jazz zi şi noapte, de fapt, nu-l vom asculta mereu, dar va fi fundal pentru orice am face, nu-i aşa, băieţi?”...
         Din punctul nostru de vedere nu era chiar deloc aşa, dar ce mai contează... O să se strice şi caseta şi casetofonul. Şi-mi spune mereu „baby”, poate o aude dracu` vreun ţigan de pe aici şi-ncepe să-şi imagineze chestii... Dar s-a chinuit şi mi-a facut o „rasta” de zici că-s fix Bob Marley. Nu mi se mai lipeste parul de gât, atingerea aia, ca limba unui bărbat bătran (banuiesc), mă simt ca şi cum m-aş fi tuns, sunt liber! Pentru asta întorc caseta fără a răspunde la înjurăturile lui Radu.
         Ar fi bun un şuvoi de apă rece pe ceafă dar de unde dracu` şuvoi, abia picură şi e ruginie şi chiuveta gâfâie ca un animal bolnav, asta e. Ies în balconaş. Aprind o tigară. Seara e violeta şi la „Argentin” murmurul devine plăcut. La ora asta sunt tipi care au ieşit de la muncă şi stau la una mică sau puşti care o freacă până mai târziu dupâ care încep să umble prin cluburi. Asta facem şi noi, în fiecare noapte ne plimbăm între „Fire” şi „Club A” pentru că adevarul e: pe caldura asta poţi face orice în afară de a dormi.
        
         *

           
- Ionut, baby, zâmbeşte! De acum eşti aproape student, noi terminăm, tu începi, e ceva legat de ordinea universală aici. E mişto aici, uite, ai şi intimitate, uite ce paravan mişto ţi-a facut Radu! Poooti, dă-mi şi mie un foc, te rog, mmmpoooti să te bagi după el la măsuţa asta mişto şi să scrii un roman...
        
- ...frumos!
         - asta vroiam să zic şi eu, aproape la fel de bun ca poeziile lui Radu. Fii bucuros, baby, eşti bucuros?
         - Cum dracu`!? Sigur.
        
         *
           

         „În direct, non stop, 01-8923585: Nu mă lăsa aşa!”
         ba exact aşa, e foarte bine. Scot un băţ şi aşa cum îl aprind ar părea că-i dau fetei foc la păsarică. N-am porniri de-astea, deşi acum... Pui cearceaful ud în fereastră şi în 30 de secunde se usucă, dar il las pentru ca albăstreşte lumina în cameră şi asta e chiar O.K. Cred că am slăbit de atîta transpirat.
         Taci, Camelia, nu vreau să-ţi aud gemetele, muscă-i umarul, fă ceva, taci... Cu fumul îmi iese şi sufletul pe gură.
         (- ţi-am adus corcodele... le-am furat de la Neamţu`!
         - multumesc. hai sa ne jucăm de-a ceva.
         - eu eram... )
         A trecut fara să-mi arunce o privire deşi n-avea cum să nu ştie că sunt treaz. Şi ei îi e jenă. Nici Radu nu cred că avea chef neapărat (cum poţi să ai chef în cuptorul ăsta, sunt zile în care teoretic n-ar trebui să se muncească şi avem toţi ceva turbat îin noi, oamenii au ochi tulburi ca şi cum ar fi beţi sau drogaţi), mai degraba a vrut să-mi demonstreze ceva, să mă pună la locul meu, sau ceva de genul asta... Bine, Radule, eşti cel mai tare, poţi sa fuţi o femeie la 40 de grade la umbră, ai toata stima mea! Daca n-ar fi ştiut că sunt treaz nu s-ar fi înfăşurat în prosopul ăla: îl umplea cu totul. Mi-a ars ochii piciorul ei, cum ieşea bronzat şi cu totul pentru că da din nenorocitele alea de şolduri de parcă ar face-o special. E chiar chinuitor, degeaba imi bag eu mâna în chiloţi, palmele mi se lipesc de sex şi să-i dau în cap ar fi mai degrabă un chin, totul e cleios şi totodată uscat, ar fi ceva ca o exfoliere sau aşa ceva...
         ( două ale mele, două ale ei,patru perechi de picioare julite, cu răni care se cicatrizează de la praf, coboram spre plajă, de obicei Camelia fuge înainte ca să fie sigură că nu deschid ochii cât se dezbracă. o găsesc în apă, cu tot ce trebuie acoperit, dă din mâini şi face „uuu!” chestie care mă enervează mereu, cine ştie din ce film o mai fi luat-o şi pe asta.)
         S-a întors.
         E udă şi proaspată.
         Se opreşte şi ne privim, eu mimând nedumerirea.
        
         *

           
Suntem mangă toţi. Nu-l înteleg pe Radu: cum poate să bea vara rom „Jamaica” şi unde dracu` mai găseste el aşa ceva. Exact chestiile astea îl fac haios. De exemplu, ţine mereu pe el un maieu de căcat, îngalbenit. Şi îşi udă părul pentru a-l pieptăna peste cap. Acum e puţin ciufulit, stropi de apa şi sudoare i se opresc în firele de păr de pe obraz („vara e bine să ai macar o barbă de două zile”), rîdem toţi şi ne iubim.
         Jocul e asa: spunem pe rând un titlu de carte şi ceilalţi incearcă să spună cine e autorul. E rândul meu:
         -Opere, volumul cinci.
         Ei rîd şi Camelia zice baby şi ma sărută pe pleoapa ochiului drept şi Radu îmi toarnă puţin rom pe creştetul capului.
         „Love is in the air”.
        
         *

           
Camelia vrea să-ţi mai taie din breton pentru că îi intră în ochi. Eu n-as lăsa-o, e mişto aşa. E ciufulită, bronzată, îşi aruncă pe ea o rochie ca un sac subţire şi are un fel de şlapi sau nu ştiu cum să le zic. I s-a încârligat coama, cred că nu mai are şanse s-o pietene: ar trebui să se tundă de tot. Dar bretonul negru dă mişto pe ochii albaştri, asta ştie oricine.
        
I-am ascuns foarfeca şi acum e cam isterică.
         -Ştiu că ai luat-o pentru că mi-a venit ideea ieri noapte şi special am pus-o la capul patului, zi-i şi tu, Radu...
         -Da, lăsaţi-mă...
         - ... ca să mă tund azi, pentru că...
         -Nu ţi-am luat nimic. Nu mş mai surmena, te rog, pentru că într-o săptămâna am examen de admitere la „Facultatea de Litere” din cadrul „Universităţii Bucureşti”.
         Radu aruncă peste cap juma` de creion dar nu mă nimereşte.
         -Ai fi putut măcar să mă priveşti, zic eschivând.
         Dar, cât am evitat creionul, Camelia mi-a sărit în spate şi m-a luat de păr.
         Se ameninţă şi se tipă.
         Radu iese nervos fără să spună nimic. I-am bruiat procesul de creaţie.
         Mi-e frică să nu înceapă Camelia să plangă sau ceva de genul asta. De data asta nu. Fuge la masă şi aduce poezia neterminată. Mi se pune în braţe şi o citim amândoi.
         Începe sa se întunece şi fluturările rufelor întinse la uscat („câte aripi!”, zice ea) ne tulbură puţin. Am o intuiţie şi ies în balconaş. Radu nu s-a dus prea departe, e pe terasă la „Argentin”.
         -Nu fi supărat, oricum poezia pe care ai scris-o era proasta!
         Ochii bişniţarilor îl privesc suspect şi el îmi arată pumnul.
        
         *

           
Dansează.
         Şi-a prins braţele şi picioarele în jurul lui şi asta mi se pare cam mult, cam ostentativ, mai ales că mă priveşte din când în când.
         Dar şi eu am agăţat-o pe fata asta, Andreea, tot ca să demonstrez ceva. Ei se învartesc pe Nick Cave şi eu mă pup.
         Miroase a bere şi a pişat în „Fire”.
         Deasupra noastră, peste Bucureşti atârnă noaptea uscată, sterilă, cumva ca o femeie vicioasă.
        
            *

           
„Beautiful Loosers” ar fi un titlu bun pentru romanul meu, deşi mi se pare că-l ştiu de undeva.
        
        
*

           
Mi se pare că uneori îl domin pe Radu pentru că sunt mai înalt. Îl privesc de sus şi el se uită-n toate părţile, n-are astâmpăr... Mă place, dar nu m-ar ţine chiar în casa lor dacă nu i-ar fi frică sa nu-l părăsească ea. L-am văzut cum ne priveşte cand ne surprinde într-o ipostază mai, aşa, mai tandră, „prieteni, prieteni, da` las-o dracu`...” Cred că turbează când e la serviciu şi-şi imaginează că noi... E însă atât de prost încât să se fi liniştit puţin de când cu povestea cu Andreea, Doamne, ce prost e să creadă ce crede!
         Nu-mi ajunge Andreea deloc.
         Am doua coaie umflate care mă conduc. Vor să se golească mereu. Sunt nopţi în care îi mai las şi singuri şi o iau pe strazi sau mă bag undeva. Sunt tâţe, sunt braţe goale pe care vreau să, şi ele mă simt şi se bucură, se rup şi mai tare-n figuri... Bărbaţii lor sunt prea speriaţi ca să se simtă bine, sunt mereu chinuiţi de cîte o vorbă sau cine ştie ce gest care li s-a părut lor cam nu ştiu cum. Mai bine fără.
         Când suntem într-un loc dispar pentru un minut, mă ascund şi o privesc pe Andreea. Se crispează, i se lărgesc ochii ăia de cooker şi o cuprinde un fel de panică.
         Se întâmpla uneori să facă şi Camelia la fel. (.....)

Ionuţ CHIVA