revistă
multilingvă
de cultură


director
Marin Mincu
 
 

 

 

 

Ștefania Mincu
George Popescu
Radu Voinescu
Adrian Urmanov
Elena Vlădăreanu
Mircea Țuglea
Doina Ioanid
Ioan Es Pop
Bogdan Stănescu
Răzvan Țupa
Zvera Ion
Ionuț Chiva
Ruxandra Novac
Elena Pasima
Domnica Drumea
Mitoș Micleușanu
Andrei Peniuc
Adela Greceanu
Claudiu Komartin
Mihai Ignat
Herbert Ovia
Dan Sociu
Constantin Vică
Oana Cătălina Ninu
Octavian Soviany

 

 

 

 

 

redactor șef:
George Popescu

 

colegiul consultant:

Vicente Gonzales Martin
Catherine Durandin
Alfredo Giuliani
Miljiurko Vukadinovici

 

colegiul de redacție

Mihai Cimpoi
Marina Cap-Bun
Ștefania Mincu
Octavian Soviany
Mircea Țuglea

 

© 1992-2004
hosted by altair net

Ultimul număr
Arhivă
Cenaclul Euridice

 

 

 


1-2/2003:

Poeme

S-a terminat:
mîinile tale gesticulînd nervos, vocea spartă, pumnii strînşi.
s-a terminat, iubirea mea.
De-acum cavernele ticsite aşteaptă numai paşii tăi,
de-acum buzele vor sorbi vinuri dulci.

N-o să te mai întîmpin cu reproşuri,
cuvintele tăioase n-or să mai răsune pe hol.
„Vreau să fiu singur” vei spune, mut, nimănui.
Am trecut prin atîtea parcuri desfrunzite, iubirea mea!
Privirea obosită ţi se stinge încet, ca soarele într-o zi de iarnă
strigătele, acuzînd atîtea capete, ţi se pierd.

Ţigara fumegă, desenînd drumuri şerpuite,
pe obraji alunecă lacrimi cu rimel.
Scotocesc nebună prin poşeta veche.
Pe străinul aceasta nu l-am luat de mînă niciodată.



Atît îmi amintesc: patul răvăşit,
camera goală, ca după un priveghi.
Asta fusese tot.
Şi vîntul îmi usca obrajii umezi.

Treceai pe Podul Minciunilor,
înfrigurat, o şuviţă căzută pe frunte...
Nu mai ştiai ce culoare au ochii mei.
Păpuşile din turnul cu ceas
făceau, pe rînd, plecăciuni tăcute.



Dintre noi doi, fii tu cel puternic.
Lasă lumina să-ţi joace în ochi.
Rîzi de gîndurile triste,
rîzi de măştile lor purpurii.

Uite, copiii scutură crengile ninse.
Sub nimbul palid al becului, fulgii sclipesc.
Cînd stai cu mine o zi întreagă, pelinul îmi pare dulce,
Zaţul din ceaşcă îmi arată labirinturi de noroc.

Să nu-i ascultăm pe cei care au prins degete-n menghină,
pe cei care i-au încolţit pe cei slabi.
Nu tresări cînd îţi aruncă mănuşa lor laşă.
Astăzi rămîi cu mine,
vom ciocni pahare, vom învăţa dansuri vechi...
Rămîi cu mine, rămîi,
voi fi tăcută, nu voi mai fi...
Eu nu ştiu să vînd anii noştri pe cîţiva arginţi.



Cînd copacii devin umbre, cînd se face frig,
în cartier încep ţipetele.
O femeie înnebunită ridică ochii spre cer.
N-are servici, n-are pîine, lacrimile
i-au secat demult.

Bărbatul ei se zbate pentru cîteva hîrtii mototolite.
Ies capete la geamuri: ce public curios,
ce spectacol trist!
Aplauzele ne încremenesc în palme.
Nu jucăm şi noi, de-atîtea ori, rolul acesta disperat şi comic?
Ştim replicile pe de rost.
Am ajuns strigoi,
tîrîndu-ne de la o noapte la alta.
Se lasă, grea, cortina somnului.
Copilul meu, vei juca şi tu acelaşi teatru de umbre?



Eu spun bani.
Tu răsfoieşti, îngîndurat, caiete cu poeme.
A venit vremea să facem bilanţul,
a venit vremea,
tragem linie şi socotim:
n-ai făcut aia, n-ai făcut cealaltă, n-am făcut nimic.

Cîte fiorduri murdare în iarna asta,
cîţi oameni rătăciţi pe străzi!
Dîmboviţa, cu pescăruşii ei înecaţi,
a adormit între diguri.
Mă priveşti exasperat cum las metroul să plece,
cum caut monede fără valoare pe jos.

Pe pod nu se opreşte nimeni.
îşi duc, absenţi, poverile de griji.
în loc de gînduri, în capul meu şuieră vîntul.
Hîrtii risipite în ape întunecate:
chipul meu descompus.



Nu-mi place soarele.
iepurii au fugit,
e vineri şi capul meu fîsîie ca un balon dezumflat.


În piaţă se vinde pămînt galben,
pămînt pentru flori, buruieni cu pămînt.
Morminte proaspete.

De trei zile bunicul doarme, de trei zile de mînă cu mama
prin magazinul universal,
de trei zile culegem jerbe.

După ce îl scoatem, naşa sparge o cană.
acolo, jos, e frig,
şi lopeţile spintecă aerul.
Mătuşa împarte mîncare. Sînt flămîndă,
sînt o mobilă strîmtă, nu vorbim.
Într-un beci, ea îşi face unghiile.

Leana îmi zice: cînd mori sufletul zboară,
sufletul e o pasăre mică ce se izbeşte în geam.

La început, oamenii au ochii umezi.
Apoi încep să şuşotească şi cineva rîde,
cineva trage cortina peste mintea mea

mîngîi piele crăpată
şi var stins
lujere pline adormind în pahare
degetele i se desprind şi dinţii
şi inima i se desprinde
şi seara se lasă uşor ca un giulgiu

Nu mai eşti copil, nu mai sînt copil,
bagă bine la cutie
în pungi de-un leu încolţeşte frica
isteriile mele încolţesc
răsucite strîns pe bigudiuri
femeie ofilită, femeie ofilită, legănată de vînt,
domnul Şpagă te informează brutal
un scîncet o pereche de cuvinte
care nu ajută la nimic o voce grasă

Astăzi e vineri, pămîntul e reavăn
o lume liberă crapă
şi tu, dulceaţă,
tu nu-mi întorci sărutul.



Înalţi, în ger,
cuvintele noastre lăsau în urmă aburi.
Asfaltul era lovit de paşi grăbiţi.
Ne-am oprit în capul scărilor.
De ce ne-a fost frică să coborîm?

Îmi explicai, blînd, furnicarul străzilor,
cum poţi rezista în propria ţară,
cum poţi trişa la jocul de cărţi.
Sorbeam cafea după cafea,
vroiam să fim lucizi cînd amiaza
avea să-şi schimbe culorile.
Inima zvîcnea, ca strînsă în pumn.

Treceau perechi vrăjite, cu micile lor secrete,
vorbindu-şi în şoaptă.
Noi nu mai ştiam drumul spre casă,
noi ne pierdeam în sunetul amar al Nocturnei lui Chopin.
De ce ţi-a fost frică să te uiţi înapoi?
Te-aş fi urmat, docilă, stană de piatră.

Domnica DRUMEA