revistă
multilingvă
de cultură


director
Marin Mincu
 
 

 

 

 

Ştefania Mincu
George Popescu
Radu Voinescu
Adrian Urmanov
Elena Vlădăreanu
Mircea Ţuglea
Doina Ioanid
Ioan Es Pop
Bogdan Stănescu
Răzvan Ţupa
Zvera Ion
Ionuţ Chiva
Ruxandra Novac
Elena Pasima
Domnica Drumea
Mitoş Micleuşanu
Andrei Peniuc
Adela Greceanu
Claudiu Komartin
Mihai Ignat
Herbert Ovia
Dan Sociu
Constantin Vică
Oana Cătălina Ninu
Octavian Soviany

 

 

 

 

 

redactor şef:
George Popescu

 

colegiul consultant:

Vicente Gonzales Martin
Catherine Durandin
Alfredo Giuliani
Miljiurko Vukadinovici

 

colegiul de redacţie

Mihai Cimpoi
Marina Cap-Bun
Ştefania Mincu
Octavian Soviany
Mircea Ţuglea

 

© 1992-2004
hosted by altair net

Ultimul număr
Arhivă
Cenaclul Euridice

 

 

 


1-2/2003:

Poeme

         Trupul meu era o despicătură a pădurii. O rană albă cu mult verde foşnind în jur. Eram pielea de dinlăuntru a pădurii, un fel de buzunar al acestei rochii incredibile. Ce plăcere să simţi gustul frunzelor cu tot trupul! Eram împodobită cu papile. Aerul era cea mai tare substanţă. Ne intra drept în inimă, ca înţelegerea.
        
         Luând borcănaşul cu piper, spune: „Ah! Am o poftă de viaţă!...” „Păi... Hai!”
        
         „Ce-ai face dacă ai avea o casă mare?” „Aş umple-o cu obiecte.” Între obiecte circulă un lichid vital care se întăreşte, zidindu-le.

         El este o şcoală. Învăţ să scriu ca şi cum n-aş scrie.

         Am văzut o flacără pe care aş putea, eventual, s-o aşez în cuvântul „galben”.

         Sunt dimineţi, cum e aceasta, când pot să-mi privesc în ochi căţeluşa din creier şi să-mi dau seama: conştiinţa maimuţăreşte inconştientul.

         Dacă arunci o piatră prin aer, ea îmbătrâneşte. „Cum cochetezi tu cu pietrele, cu plantele, cu copacii!...”
        
         Sub orice formă ar veni el la mine - lichid, lut amestecat cu apă sau duh sonor - ceea ce rămâne în urma atingerii lui se întăreşte şi devine invariabil piatră.

         Uneori nu găsim puntea şi suntem nevoiţi să trecem apa dintr-un vas într-altul.

         Îi respect frica.
         Într-o noapte am văzut cum fugea de la mine.
         Am început să fug după el. Nu-l puteam ajunge aşa. I-am strigat dacă se va întoarce. A răspuns, depărtându-se, că da. Atunci am făcut ce a trebuit: am început să fug tare, tare în direcţia opusă.

         El a cules poame verzi din curtea unei mănastiri.
         El în scuar, îngrijorat, noaptea, nu ştia în care casă locuiesc; aştepta să-l conduc.
         El la volan, se înclină la curbe.
         El, blond strălucitor, cu pielea aurie, îmbrăcat sport, eu palidă, cu tocuri şi cu ciorapul negru deşirat sub forma unei dungi albe, căutăm şampanie într-un sat.

         Senină şi liniştită. Nu sunt aşa. Dar iată că, strângându-mi ca din întâmplare, degetele piciorului stâng cu degetele mâinii stângi, obţin însăşi liniştea. Atunci vorbesc cu o gură din ceafă care, ştiu acum, nu se dezlipeşte de mine niciodată. Şi văd contururile luminoase ale fiinţelor umplând buzunarele aerului.

         Îi face bine să-1 mângâi. Îmi spune „Mângâierea Voastră”.

         Nu e bine când mă plimb prin casă, stau pe scaun uitându-mă la cer printre crengile uscate, căutând să opresc punctul dureros care mi se plimbă pe sub frunte.
         E bine cînd mă spăl pe dinţi şi el cântă şi aş putea fi un trup adus viu la mal de valuri.

         „Eşti o poetă de jazz.”

         Întotdeauna când mă plimb pe câmpiile nesfârşite, abia la întoarcere îmi aduc aminte că puteam să iau de acolo ce voiam. Dar azi am adus totuşi ceva. Putea fi orice: zmeură, irişi galbeni sălbatici, apă de mare, scoici, tot ce-mi place mie. Dar am adus-o pe Uriaşa cu poalele simple. O să stea cu mine cât va fi nevoie.

         O boală cu coadă lungă, asemeni unei comete, s-a suprapus peste boala pereche, cu coadă mult mai scurtă. Păreau foarte fericite împreunâ.

         S-a aşezat un stol de lilieci pe dungile dintre noi. Nu le-au rupt, dar un pui mi-a intrat în gură şi-a început să-şi lepede respiraţia în mine. Nu puteam face nimic. Au venit prietenii şi nu ştiau ce să spună. Dar o persoană, relatându-i ce am păţit, a răspuns „Mda...”, cu un dispreţ amestecat cu o milă de care îi era cam scârbă. Şi a mai spus, fără legătură cu situaţia de altfel, „Nu prea te speteşti muncind.” Aş fi vrut atunci să-i răspund că eu niciodată nu muncesc, ci lucrez. O lucrare continuă. Că şi-n vis tot asta fac şi că obiectele pe care le construiesc şi care ei i se par puţine la număr, au în spatele lor o lucrare aproape neîntreruptă. Dar nu i-am spus toate astea pentru că liliacul din gura mea se umflase, nu-şi mai încăpea în piele, ţinea cu persoana. Poate îşi şi făceau semne de salut.
         Apoi a venit un doctor şi a descoperit că răsuflarea aia se făcuse stană de piatră în mine. I-a smuls aripile, a transformat-o în nimic şi-atunci, desigur, am informat-o că nu există şi i-am întors spatele.
         La scurt timp după aceea a venit să-mi cânte o pasăre. Nu se făcea văzută ca să nu eclipseze soarele, care tocmai răsărea.

         Îndrăgostiţii vorbesc multe unul despre celălalt. El îmi spune totul. Eu îl ascult şi îl întreb „Sunt iubita ta? „Eu nu mai am iubită şi nici nu mai vreau. Tu eşti... mai mult decât iubita mea.” Ştiam că acel „mai mult ca iubită” nu este tocmai un răsfăţ. Ba chiar cere multă suferinţă.

         „Lumea e făcută pentru femeie”, spune. „Tot ce fac bărbaţii - că merg la război, că se călugăresc pe Muntele Athos - este un spectacol pentru ea. Femeia are un singur chip: al tău. Tu nu eşti contemporană cu lumea. Chipul tău este o imagine de acum o mie de ani şi de peste o mie de anl. Arăţi la fel în orice epocă. Eşti bătrână ca pământul. Şi eşti aşa de femeie!... Ca să mă vindec de o fostă iubire, mi s-a spus „cui pe cui se scoate”. Dar ce cui îmi trebuia! Cât de vertical şi cu ce forţâ! Şi aşa ai venit..”

         Ce drum îmi apasă tălpile când stau culcată cu faţa în jos?

         Odată ne-am îmbrăţişat în ploaie, pe asfaltul ud. Feminitatea trecea de la unul la altul printr-un şuvoi luminos. Ne-o asumăm pe rând.

         I-am spus cuiva care-mi dădea târcoale: „Viaţa ca viaţa, dar de moartea mea să nu te-atingi!”

         În pupila lui eram eu plecând. Mă simt impură ca şi cum aş săpa prin carne.

         M-am dus la el şi i-am spus: „Am pe faţă un urlet care nu se mai opreşte. Odată ieşit din gâtlej, strigătul s-a bifurcat ca limba de şarpe, purtându-l într-un vârf pe Aur Mic şi-n celălalt pe Aur Mare. „Privesc obiectele şi fiinţele până îşi retrag marginile în ele însele şi mă lasă să le văd soarele.”

         Tot mor şi tot mă întorc. Mai plec de acasă, mai dorm pe la prieteni, dar când vin înapoi, o iau de la capăt.

         Într-un magazin mi-au scăpat câteva monezi străine pe care le păstrez în portofel. O femeie s-a aplecat culegând una. S-a uitat la ea pe ambele părţi şi mi-a întins-o. I-am spus de unde provine şi că poate s-o păstreze. Mi-a răspuns că nu, că probabil are valoare pentru mine. I-am zis că mai am şi altele. Tot n-a vrut s-o primească. M-a durut. Eu aş fi primit-o. Măcar din politeţe. Eu şi cu Dumnezeu sunt politicoasă. Dacă-mi vine să-mi tai venele, n-o fac din gentileţe. Devin roşie, incandescentă, dar tac. Mă ascund în somn. Şi-mi închipui că dorm deştept. După aceea cer ajutor şi, în cel mai bun caz, îmi dau seama că nu vreau să accept că am venit pe lurne. Azi-dimineaţă, însă, m-am împrietenit cu mine.

         Am intrat pe strada unde locuiesc. Nu era în mod obligatoriu după-amiază. Era linişte. Din capătul strazii mă privea o casă. De peste ea se apropia cerul. Puteam să merg în el.

         Vreau să mă suni.
        
         Flăcările din mine se lovesc între ele. Nu stau drepte.

         Uneori realitatea năvăleşte în imaginaţie ca într-un spaţiu virgin.

         O dimineaţă barocă în camerele mele de deasupra oraşului; albastrul amestecat cu lumina, ca două salive.

         Dacă ţi se vede sângele prin piele, mai ai mult de trăit.

         „De ce eşti mereu senină? Tu te crezi în Paradis? Da’ coboară odată pe Pământ!” „Într-o vreme plângeam seară de seară. Eu şi lumânarea ne stingeam în fiecare noapte la masa din bucătarie. Până când n-am mai simţit nici frică, nici disperare. Stăteam aşa, în vârful patului, ca o cutie goală. Nu ştiam unde am dispărut. Tot atunci au venit lillecii. Mă făceau să mor. Venele mi se transformaseră într-un labirint. Nu-mi mai recunoşteam plămânii, nici somnul. Dar nu se vedea nimic în afară. Crezi că mie-mi convine că nu pot să scuip în stânga şi-n dreapta, că nu pot să-mi deschid venele? Crezi că mie-mi convine că nu pot nici să mă ridic la cer emanând seninătate şi lumină peste semenii mei? Pentru că nu sunt nici bună, nici rea. Sunt doar bine crescută. Mi-e frică de moarte ca de-o mamă categorică, severă, care ştie exact de ce am nevoie. Şi, una peste alta, se pare că sunt nobilă. Darn-am nici un chef să explic de ce.”

         E ruşinos ca la vârsta mea să mă apuce idolatria. Până acum n-an avut nimic şi dintr-o dată tot ce fac, tot ce gândesc trec printr-un filtru: ce-ar face idolul meu în această situaţie? Mă simt neputincioasă. Vreau castraveţi.

Adela GRECEANU