revistă
multilingvă
de cultură


director
Marin Mincu
 
 

 

 

 

Ștefania Mincu
George Popescu
Radu Voinescu
Adrian Urmanov
Elena Vlădăreanu
Mircea Țuglea
Doina Ioanid
Ioan Es Pop
Bogdan Stănescu
Răzvan Țupa
Zvera Ion
Ionuț Chiva
Ruxandra Novac
Elena Pasima
Domnica Drumea
Mitoș Micleușanu
Andrei Peniuc
Adela Greceanu
Claudiu Komartin
Mihai Ignat
Herbert Ovia
Dan Sociu
Constantin Vică
Oana Cătălina Ninu
Octavian Soviany

 

 

 

 

 

redactor șef:
George Popescu

 

colegiul consultant:

Vicente Gonzales Martin
Catherine Durandin
Alfredo Giuliani
Miljiurko Vukadinovici

 

colegiul de redacție

Mihai Cimpoi
Marina Cap-Bun
Ștefania Mincu
Octavian Soviany
Mircea Țuglea

 

© 1992-2004
hosted by altair net

Ultimul număr
Arhivă
Cenaclul Euridice

 

 

 


1-2/2003:

poeme

At my alightning, I was surrounded by a crowd of people; (...) neither indeed was I much in their debt; having never until then seen a race so singular in their shapes, habits and countenances.

Jonathan Swift


deşi am stat la pândă ani întregi
pentru a le înţelege obiceiurile ciudate
şi felul de a se îmbrăca
apoi am ars casele ereticilor şi i-am prigonit
pe cei rămaşi în viaţă
după cum mi se ceruse
fără a înţelege o iotă din urzeala mai-marilor lor

deşi am scris în felul lor îngrijit
şi am jucat până la ziuă leapşa cu bătrânii atei
iar la intrarea în orice loc de pierzanie
mă descălţam de bocanci
ca de nişte accesorii desuete ale melancolicei mele firi

deşi am transpirat împreună
şi ne-am admirat cu emoţie pintenii şi cămăşile
şi-n timpul acesta
cei mai inteligenţi dintre ei fumau ţigară de la ţigară
şi trăncăneau
şi se alintau
şi din inteligenţi
în mijlocul vuietului se făceau tot mai inteligenţi

nimic nu îmi pare
mai umilitor decât naufragiul ce m-a aruncat printre dânşii
fiindcă am năzuit să fiu imun la bolile lor
şi pentru asta le-am acceptat legile
şi rugăciunile
şi buletinele de ştiri din miez de noapte
iar gura mi-a putrezit curând sub tălpile
asimetrice ale femeilor tribului

acum
pentru mine
labirintul aproape că nu mai are secrete
s-ar spune că sunt un om liber
şi atunci
ce aştept atât de crispat
în colţul acesta

la capătul înnegrit al hârtiei
ca un mort înhămat la o lebădă?


21 XII 1989

la şase ani am înţeles că realitatea imită pelicule deja existente
de atunci nimic nu m-a mai putut face să plâng
să mă zbat pentru revoluţiile lor de vodevil
am închis ochii pentru o clipă
şi tot ce se găsea împrejur a sărit în aer
devenind pretextul ideal pentru câteva
noi sărbători naţionale
iar lucrurile până atunci familiare prinseră
instantaneu conturul şi consistenţa
unui creier plesnit

ce se împotrivea cu indiferenţă propriei extincţii.


POEM


m-am obişnuit
să spun totul cu violenţă,
să îmi dogesc glasul de unul singur

urlând, urlând
în mijlocul strâzii Visarion, pustie,
şi-apoi pe treptele bisericii –

gura mea deschizându-se în răstimpuri
numai pentm a arunca noi insulte.
o faţă de fier, prinsă

în cârlige de fier,
urmărindu-mă din spatele grilajului,
lipsită de voce, întotdeauna la pândă.

cu mâinile şi genunchii
lipiţi de asfalt, strig,
şi strigătul meu zgâlţâie sfinţii din nişe.

voila une heure qui sonne,
mi-am spus,
iar insolenţa devine privilegiul
şi noua mea putere, sfinţii aleargă

şi se canonesc la picioarele mele
ca nişte câini şchiopi,
încolăciţi în jurul gleznelor,

prin aerul sălbatic, ochii
unor mici bestii mă urmează.
(în spatele grilajului,

aceeaşi faţă de fier,
întotdeauna la pândă. o pot atinge.)

cuvintele îmi sunt numărate,
va trebui să mă ascund.


POEM


Nu m-am mai mişcat de trei zile
iar ceea ce se adaugă înăuntrul meu
devine cu timpul
miere
nisip
sau flacără.
Mă desăvârşesc într-un mormânt ce respiră,

Sub cerul vânăt al mâinii, doi tauri
mimează împerecherea.
Cu o pornire senzuală, leul şi vulturul îi privesc.
Mâna apucă turbată stiletul şi îl înfige
în irisul vulturului.
Vulturul se aşează pe umărul meu drept.
Umărul leului cântă şi se umple de sânge.

De ce credeţi toţi că am ieşit să vânez?
De ce vreţi să credeţi că am ieşit să vânez?

Mierea, nisipul şi flacăra
sunt pe rând
taur
vultur
şi leu.

Nu m-am mai mişcat de trei luni. Cresc în gură o viperă.

Ay, cerul vânăt al mâinii!
Ay, vipera mea jucăuşă!


POEM


Cresc în gură o viperă
ce se descătuşează sălbatic
sub presiunea clocotitoare a limbajului.
Oricine încearcă să zdrobească sau să reteze
capul viperei
îşi încrucişează destinul
cu faldurile ghilotinei pe care o expir.

Corpul meu este un continent al necrozei.

E zece. Sunt singur. Războiul stă să înceapă.

Vipera şi-a întins încet botul spre mine şi plânge.


POEM

O sută de viruşi mortali aşteaptă
plini de compasiune
eliberarea în atmosferă:
din laboratoarele genocidului programat
un soare orb spulberă pas cu pas
iluzia naivă a salvării speciei. Viaţa
se rostogoleşte cu viteză tot mai mare spre vid.

De mâine,
voi începe să ard într-o limbă nouă
a cui tovărăşie o voi mai întina
când disperarea mea va fi devenit
materia cea mai inflamabilă din natură?
O, jerba inimilor transformate în supernove
când insomnia incendiază pleoapele Fiarei!

Zilnic, 300.000 de soldaţi sapă tranşee
în aorta păcii
şi, în orice parte
mi-aş întoarce privirea, sunt numai eu:

eu, melancolicul

eu, absorbit de tragedii care nu mai mişcă pe nimeni,
sângerând în ritmul lent al mărşăluirii armatelor

eu şi iar eu,

umăr la umăr,

singurătate lângă singurătate:

ghemuit în epava trupului
cu ochii ţintind halucinaţi spasmul din revolta astrelor,

ca un erou burlesc la apropierea fetidă a morţii.


PATIMILE SFÂNTULUI REINALDO

în memoria lui Reinaldo Arenas

De la o vreme, sunt de negăsit.
Celor ce vor să afle veşti proaspete despre mine, iată:
eu stau la o răscruce a sentimentelor şi mă bâlbâi.

Poate m-am convertit
la religia fiduciară a păsărilor de pradă.

Poate că îmi înalţ în lumina neoanelor
sternul alb şi strălucitor ca un crucifix.

Poate cânt chiar acum la o harfă de sânge.

(Vedeţi bine că nu mai pot rezolva
nimic în imagini –
dar reîntoarcerea la o schemă sau la un giulgiu semantic
ar fi o manieră chiar mai ridicolă
de aproximare a vieţii.)
Cum aş mai reuşi altfel să spun cât de puţin
despre Reinaldo?
Cum v-aş putea deschide ochii asupra
chinurilor înfiorătoare la care l-au supus?

Au încercat să-i pună botniţă.
L-au aruncat în celule din care numai un ascet
ar fi putut să scape cu viaţă.
L-au insultat şi l-au umilit. Iar
„blestemata de căpuşă” îi însângera mersul.

„Şi purul, sârmanul, eroul este acum o masă amorfa
în care au mai rămas doar urmele loviturilor.”


AICI ODIHNEŞTE

lui Gheorghe lova

Civilizaţia occidentală se întinde de la gura
fumegândă a ţevii tancurilor ce asediază Basra
până la carena ascuţită ca o lamă de baionetă
a cărucioarelor din supermarketurile capitaliste.

Priviţi: o injustiţie mai adâncă decât iadul
ne prăvăleşte înapoi
în pântecul mamei noastre fatale Irodiada,
în palmele bunului nostru tată Adolf!

Claudiu KOMARTIN