revistă
multilingvă
de cultură


director
Marin Mincu
 
 

 

 

 

Ștefania Mincu
George Popescu
Radu Voinescu
Adrian Urmanov
Elena Vlădăreanu
Mircea Țuglea
Doina Ioanid
Ioan Es Pop
Bogdan Stănescu
Răzvan Țupa
Zvera Ion
Ionuț Chiva
Ruxandra Novac
Elena Pasima
Domnica Drumea
Mitoș Micleușanu
Andrei Peniuc
Adela Greceanu
Claudiu Komartin
Mihai Ignat
Herbert Ovia
Dan Sociu
Constantin Vică
Oana Cătălina Ninu
Octavian Soviany

 

 

 

 

 

redactor șef:
George Popescu

 

colegiul consultant:

Vicente Gonzales Martin
Catherine Durandin
Alfredo Giuliani
Miljiurko Vukadinovici

 

colegiul de redacție

Mihai Cimpoi
Marina Cap-Bun
Ștefania Mincu
Octavian Soviany
Mircea Țuglea

 

© 1992-2004
hosted by altair net

Ultimul număr
Arhivă
Cenaclul Euridice

 

 

 


1-2/2003:

Limita Limbajului Literar şi Principiul Defocalizării

         La fel cum există (fără îndoială) un proces iniţiatic de «infraexpansiune postconceptuală», atunci când procesul deconstrucţiei convenţionale ajunge să funcţioneze ca un autogenerator al unei noi orânduiri, al unei noi configuraţii conceptuale, se poate atinge o defocalizare mentală mai mult sau mai puţin imprevizibilă. Fără a complica prea mult, vom instala aici un principiu oarecum nou, acel al Defocalizării Literare, ca edificiu central, dar şi supraetajat în propria sa profunzime şi având ca moment motoriu, detaşarea şi în cele din urmă transcenderea paralelă. Ce-ar putea însemna Transcenderea Paralelă, într-un cadru literar? Fără îndoială, poate fi comparată cu momentul revelativ-contemplativ al unei noi paradigme, descoperite lent sau fulgerător, dincolo de limbajul convenţional sistematizat. În primul rând, pentru a reuşi o revoluţiune interioară în legătură cu «Deconstiparea Literară» spre exemplu sau în legătură cu Reevaluarea Generală a Principiilor Literare, trebuie să fim conştienţi de faptul că reevaluarea şi reconfigurarea sunt valabile doar până la un moment, aşa cum un text hiperintelectual, cu cât este mai sofisticat, cu atât se apropie de textul primitiv incapsulat. Şi invers. Acest fenomen, ar putea fi numit «Alunecarea Marginilor, Transparenţa punctelor de reper sau Interferenţa Straturilor Convenţionale...» Cu alte cuvinte, este vorba despre Criza (Pre sau Post) şi Riscul Imploziei Intelectuale. Dar să ne detaşam puţin de aceste «manevre pe muchia plus-minus aberatio» şi să trecem la un nivel paralel. 
         Dacă am întreprinde o analiză comparativă a problemelor existente la momentul de faţă în fizica quantică sau filosofia transcedentală, am putea să depistăm o problemă comună pentru aceste doua domenii. Limita limbajului. Acest moment foarte important, apare ca o barieră transparentă, imposibil de pătruns logic, matematic, raţional, deoarece Limita Limbajului presupune propria sa limită, incapacitatea de-a se transcede pe sine, un paradox. Dacă pe moment apare o dificultate a înţelegerii acestui fenomen, ar fi cazul să-l cităm pe Wittgenstein: «Limitele lumii mele sunt limitele limbajului meu». Foarte pătrunzător şi poate nu întâmplător Hawking şi ceilalţi monştri sacri ai ştiinţei moderne, au întrezărit în această afirmaţie, Observaţia Cheie. Într-adevăr, nu putem pătrunde nelimitarea prin mijloace limitate. Ştiinţele moderne, dar  şi filosofia, împiedicându-se de plafonul cunoasterii raţionale, au reuşit să depăşească anumite praguri prin metoda sintetizării, preluarii de la alte ramuri.  quantică, aflându-se într-un subtil «blocaj tehnic», a făcut un pas important, încep
ând să tragă cu coada ochiului la doctrinele unor maeştri precum Wittgenstein, Heidegger, Krishnamurti şi nu numai. Mai mult decât atât, sunt convins că fâră «sfătuirea bătrânească» a Misticismului, ştiinţa nu are prea multe şanse. Probabil este nevoie de o prietenie strânsă între toate cele, începând cu elementele importante precum Kabbala, Sfintele Scripturi, Metafizica, Semiotica, Ezoterismul şi terminând cu Matematica, Astronomia, Microbiologia, Psihologia, Psihiatria şi alte elemente mai mult decât importante. Depăşirea egocentrismului, pentru început, poate să ne dezvăluie o mulţime de posibilităţi.    
          Iar acum, Limita Limbajului Literar. Ce semnifică acest lucru, există oare cu adevărat un asemenea handicap sau este doar o ipoteză, o improvizaţie de moment. Să vedem. Parafrazând afirmaţia lui Wittgenstein aş îndrăzni să spun următoarele. «Limitele cărţii mele sunt limitele minţii mele. Limitele minţii mele sunt limitele inimii mele...» Revoluţia literară, fiind în strânsă legătură cu revoluţia spirituală, intelectuală sau ştiinţifică, vine din interior şi vine odată cu transcenderea unor noţiuni convenţionale, precum binele – răul, bunul gust, prostul gust, propria supraapreciere, subapreciere, falsul puritanism, moda, dorinţa de succes, ambiţia, carierismul, egoismul, tendinţa spre originalitate, spre inedit... Toate aceste aspecte sunt capcanele de bază în orice domeniu, fie literar, ştiinţific sau religios.
         Următorul pas, Transcenderea Convenţiilor Literare. Este foarte dificilă o detaşare definitivă de la noţiunile şi structurile convenţionale în literatură. Aceasta ar însemna nu doar transcenderea dogmelor literare, aşa cum au făcut-o la timpul lor Gogol, apoi Harms, Urmuz, Hlebnikov şi alţii. Aceasta ar înseamnă nu doar «detaşarea cauzală» a limbajului, înclinaţia spre abstract, absurd, imprevizibil, incoerent, spre experiment, bizarerie socială, suprarealism, sau (iertaţi-mi combinaţia) tragicomedie abstractă, aşa cum au făcut Ionescu, Tzara, Luca, Naum, apoi Monciu-Sudinski, Blecker şi alţii. Aceasta ar însemna nu doar o alunecare cauzală, ci şi o detaşare spaţială ca să-i spunem, capacitatea unei exfolieri tridimensionale a textului şi întrepătrunderea lui cu zonele Mistice, Simboliste, Hermetice. Capacitatea textului de a funcţiona supraetajat, dar nu imprevizibil sau instinctual, ca la unii maeştri avangardişti, ci cu bună ştiinţă, cu păstrarea unui control subtil asupra faliilor, asupra coridoarelor unei scrieri. Mamleev, Sorokin, Monastyrski, Radov, iar în paralel, de ce nu, Sudinski, Ecovoiu, Răzvan Petrescu,
Ţepeneag, Iova, Cesereanu, Urmanov, Peniuk, Mocanu, Tolici, Garaz şi ceilalţi «câţiva» sau poate mai mulţi, necunoscuţi, ascunşi prin sertare deocamdată.
          Ar mai fi de remarcat un coridor subtil de investi
gaţie unde se situiază un număr nu prea mare de spiritualişti care deşi funcţionează în „domenii” diferite, sunt preocupaţi de aceleaşi elemente de susţinere, balansare şi propulsare a spiritualităţii literare româneşti, regretatul Culeanu a ales o cale „tehnic㔠directă de incursiune, iar alţi spiritualişti situaţi în zone „magnetice” opuse, Mincu, Ecovoiu, Agopian, Monciu-Sudinski sau Naum, au întrepătruns o investgaţie iniţiatică şi poetică cu largi oscilaţii de la simbolismul şi metafora hermetică, până la decodificarea latentă a „sensorealităţii” poetice. Deşi este foarte greu de încadrat „modul subtil de propulsie literară şi iniţiatică”, al acestor câteva personalităţi, pe de altă parte nu este prea greu de înţeles intenţia lor de reparare, reevaluare, spiritualizare şi reformă plastică, împărţită în câmpuri supraetajate, cu dublu, triplu sens, iar în paralel observăm la ei vaste cunoştinţe şi preocupări (directe sau indirecte) în semiotică, misticism, filozofie, ezoterism etc. Să nu uităm nici de capacităţile (lor) de alunecare delirant-raţională, precum şi „mânuirea întâmplător-conştient㔠a metaforii hermetice, a „confabulaţiei avangardiste progresive” şi nu numai.    
          Să ne întoarcem la Transcenderea Convenţiilor Literare. Bineînţeles, nu toţi autorii «funcţionează» neapărat după principiul detaşării definitive, ar fi banală această stăruinţă a cuiva să depăşească toate limitele cu bună ştiinţă, fiindcă este cu atât mai greu să urmăreşti ceva cu cât te detaşezi.
Ne lovim din nou de acel paradox al Limitelor Limbajului. Totuşi, cred că demersul spiritual al unui scriitor, poate crea o divergenţă, o desincronizare de tip Ideie-Tehnică-Scop. Asta în cazul în care scriitorul este mai tehnic decât spiritual sau inteligent. Atunci ne putem lovi de o bravadă tehnică, o mascaradă a expresiilor, fără de substanţă. Sau invers, o tentativă eşuată de a spune prea multe, fără a le organiza suficient de armonios, fără a stăpâni un mecanism de expunere a ideilor. În cele din urmă, se poate întâmpla să existe o armonie între Ideie şi Tehnică, dar să nu existe Scop. Nu cred că aceasta este o problemă gravă, deoarece scopul reprezintă un punct de reper, o noţiune comparativă, cu alte cuvinte Scopul nu este ceva Obiectiv, chiar şi atins, dă naştere altui Scop. Consider că problema Limitei Limbajului Literar este una dintre cele mai contradictorii, fiind practic inepuizabilă, ca orice fenomen paradoxal, bazat pe un propriu Perpetuum Mobile, pe o fluctuaţie cel puţin duală, lipsită de finalitate. Argumentez asta în felul următor: Aparenta finalitate sau rezolvare a unei probleme, nu este decât alunecarea ei cauzală într-un alt coridor convenţional sau şi mai mult, alunecarea ei dincolo de cunoaşterea mentală.
          Acum, ar fi important să vorbim despre tentativele «Fracturiste, Dezmembriste, Decapitative, Destratificante, Deprogramative, Utilitare, Industriale, Uzuale, Familiale etc.» Ce sunt toate astea? Bineînţeles, tentative de răsturnare a templelor literare fosilizate, dar, din păcate, aceste tentative raţionale, «interesante» şi oarecum revoluţionare, sunt sortite eşecului. Argumentez:  Un proces reformist social, poate porni de la un plan (cel puţin utopic), dar un proces «reformist» spiritual nu poate fi monitorizat prin planificare, soluţionare, organizare etc. Vorbind despre literatură şi având pretenţia unei literaturi de vârf, dacă se poate spune aşa, este evident că vorbim despre o ramură spirituală activă, în cadrul universal, nu doar social, naţional, segmentat în diverse forme, stiluri, principii, curente... Demersul literaturii e (În Sine) şi nu poate fi manevrat în şedinţe, dezbateri, soluţionări şi alte «trucaje terapeutice intelectuale». Demersul Literaturii poate fi doar Contemplat. Cu atât mai mult, literatura, nu poate fi propulsată intenţionat către orizonturi noi, proaspete, nemaivăzute, nemaiauzite. Autenticitatea demersului progresiv spiritual-literar, este învăluită în taină, este acel proces ascuns ochilor minţii, acel germene imprevizibil care nu face decât să se sperie şi să de-a naştere la ramuri false, atunci când este direcţionat mental, indiferent de nivelul şi subtilitatea direcţionării.
          Nu trebuie să uităm că procesul creativ este dincolo de geniu. Geniul este intermediarul, prisma prin care se focalizează elementele unei creaţii latente, care are nevoie de o anumită perioadă pentru a se cristaliza sau pentru a se descompune. Lucrurile în sine nu pot fi nici grăbite şi nici oprite, mai ales lucrurile care ţin de procesul spiritual, dincolo de convenţionalitate. În cele din urmă, sunt împotriva oricărei forme de sistematizare, de soluţionare sau resuscitare a demersului literar, pe cale raţională. Cred că încercările de soluţionare, precum şi cele de observaţie critică, nu duc altundeva, decât la o constipare literară şi mai mare, şi aduc un argument cât se poate de banal: Când eram mic şi lucrurile se întâmplau oarecum de la sine, fără participarea mea analitică, mă aflam în afara timpului, deoarece nu manevram elemente convenţionale decât la o scară măruntă. La acea perioadă, totul mi se arătă drept, dincolo de punctele de reper ale maturităţii, dincolo de analiză, deci neutru. În momentele în care mi se indica să fac, aia şi aia, să procedez aşa şi nu altfel, în momentele în care mi se făceau observaţii, nu simţeam decât un proces de frustrare, implozie şi deteriorare a câmpului necondiţionat. Efectul era invers, după cum ştim cu toţii, aveam tendinţa de a face invers decât mi se indica. Făcând o legătură, cu cele dezbătute aici, cred că am fost suficient de bine înţeles. În caz contrar e şi mai bine, deoarece va fi vorba despre cineva care nu-şi pune problema la acest nivel şi prin urmare este intact, nealterat, adică apt pentreu un demers literar-spiritual dincolo de «manevre». Aşadar am putea considera acesta un început al dezbaterii pe tema Limitei Limbajului Literar. Aştept ecouri.

Mitoş MICLEUŞANU