revistă
multilingvă
de cultură


director
Marin Mincu
 
 

 

 

 

Ştefania Mincu
George Popescu
Radu Voinescu
Adrian Urmanov
Elena Vlădăreanu
Mircea Ţuglea
Doina Ioanid
Ioan Es Pop
Bogdan Stănescu
Răzvan Ţupa
Zvera Ion
Ionuţ Chiva
Ruxandra Novac
Elena Pasima
Domnica Drumea
Mitoş Micleuşanu
Andrei Peniuc
Adela Greceanu
Claudiu Komartin
Mihai Ignat
Herbert Ovia
Dan Sociu
Constantin Vică
Oana Cătălina Ninu
Octavian Soviany

 

 

 

 

 

redactor şef:
George Popescu

 

colegiul consultant:

Vicente Gonzales Martin
Catherine Durandin
Alfredo Giuliani
Miljiurko Vukadinovici

 

colegiul de redacţie:

Mihai Cimpoi
Marina Cap-Bun
Ştefania Mincu
Octavian Soviany
Mircea Ţuglea

 

© 1992-2004
hosted by altair net
design by mit

Ultimul număr
Arhivă
Cenaclul Euridice

 

 

 


1-2/2003:

Postludice

         Textul prezentat de mine la cenaclul Euridice a fost un joc, cel mult o mască. O mască pe care am probat-o pentru a-mi testa propria capacitate de deghizare într-o problemă care, la momentul acela, îmi părea „umflată”, aşa cum s-a petrecut în „cazul Eminescu”, şi în cazul canonului, ca să nu mai vorbim de acela al manualelor şcolare.
         De ce a fost nevoie să adopt o disimulare de acest gen? Pentru a ilustra ceea ce s-ar numi un manifest, act de răzvrătire ce însoţeşte mai mereu naşterea unei noi generaţii artistice.
         De ce las totuşi impresia că masca aceasta ar fi falsă? Pentru că „ştiu” în mod sigur că „manifestul” ţine de o tinereţe de mult trecută, a avangardei, şi nu de era „post”, de manierismul modernităţii... Mi-am adaptat discursul modelelor consacrate: am adunat elemente atât din retorica manifestelor suprarealismului, sau a futurismului, şi, de ce nu, din Manifestul Partidului Comunist. Nimic nu era original acolo, în afară de scriitura mea. Totuşi, care a fost intenţia autorului? Dacă totul a fost prefacătorie (ce nu e prefăcătorie în literatură?), oare la ce mă aşteptam din partea „publicului Euridice”?
         Mă aşteptam, în primul rând, să realizeze capcana în care-i atrăgeam... să depisteze problemele pe care le puneam în discuţie, şi să discute oportunitatea „lansării” unei noi generaţii literare, din perspectiva psihanalitică, pe care o propuneam.
         Nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Am fost receptat ca „un romantic”, mi s-a spus că despre complexul oedipian s-a mai auzit, sau, cel mai grav, mi s-a spus (Agopian dixit) că la tinereţe toţi facem aşa. Or, discursul meu nu avea nimic de-a face cu propria mea tinereţe, ci cu tinereţea literaturii. Reacţia aşteptată de mine ar fi fost o infuzie de luciditate, care să permită participanţilor să „vadă” cât de trecut este un asemenea discurs. Asta încercam să sugerez şi eu în partea fardat-teoretică a textului: cea psihanalitică. Nimeni n-a observat că mă sprijineam pe anxietatea influenţei, teoretizate de Harold Bloom. I-ar fi dus mintea la acesta, însă, doar dacă pronunţam cuvântul canon. Nu suntem obişnuiţi cu textul care ascunde, ne impresionează doar fanteziile lexicale tehniciste, care ne dau impresia că am fi bine pregătiţi, „betonizaţi, armurizaţi”, Nu încearcă nimeni să gândească un text atunci când e alcătuit din cuvinte cunoscute, Vor spune, cel mult, că nu e decât literatură... Păi, cu literatura susţineţi că vă ocupaţi, domnilor!
         Am crezut că scopul unui cenaclu în care se prezintă texte despre „o nouă generaţie literară” este de a discuta ideea „de generaţie” şi cea de „nouă” generaţie. În schimb, participanţii n-au facut decât să exclame, excedaţi, că n-au putut urmări textul lui Radu Voinescu şi că al meu a fost „frumos, dar fără bază teoretică”. Dat fiind că puteţi citi discursul meu, având acum şi instrumentele pe care le-am folosit eu, vă rog să verificaţi...
         O generaţie care se afirmă prin negarea celei anterioare se hrăneşte dintr-un fond profund violent, are la rădăcini sânge (intenţia criminală este crimă, nu-i aşa?). Sângele şi cadavrul din care se scurge sunt cei mai buni fertilizatori pentru tânăra literatură. Totuşi, aceste lucruri trebuie înţelese cu înţelepciunea dată de experienţă şi nu respinse în stilul unor taţi autoritari. Obiectul dorit de fiu este cel pe care-l posedă tatăl, ca deţinător al autorităţii. Dar dorinţa nu este de a înlătura tatăl, ci de a avea (într-un mod absolut mimetic) ceea ce acesta posedă oficial.
         Generaţia 2000, am spus eu, este una dintre cele mai eterogene: aşa pare deocamdată nu poţi stabili paralele adânci între poezia lui Marius lanuş, cea a Zverei Ion sau a Ruxandrei Novac. Singurul element comun ar fi fondul de disperare mai mult sau mai puţin răbufnind dintre imaginile abundente. Se scrie o poezie a imaginii (chinezăriile lui Iulian Băicuş o mărturisesc cel mai bine) născute din anii de maturizare oferiţi de splendida patrie post-comunistă. Acest grup de tineri urăşte prefăcătoria, utilizează argoul cu naturaleţea celui ce a crescut într-un mediu argotic. Inconştientul lor nu mai este limbaj, ci scriitură „licenţioasă”. Dacă nici aici nu se sesizează protestul, mă întreb unde altundeva... La ce bun un manifest, când poezia îşi revarsă liniile directoare prin fiecare cuvânt sau imagine?
         Ceva se întâmplă. Aceşti tineri care mi-au fost colegi de facultate au început să publice cu toţii, fiecare în alte reviste (mai ales după dispariţia „Fracturilor”), au volume (cei mai mulţi dintre ei), se cunosc, sunt chiar prieteni. Iar, din câte ştiu, preferă să facă orice numai pentru rămâne într-un domeniu profitabil doar pentru cei puţini. Aceasta este o generaţie, mai ales că vine şi cu tânăra ei critică (Daniel Cristea-Enache, Marius Chivu, Iulia Popovici, Alexandra Olivotto, Elena Vlădăreanu şi mulţi alţii, printre care şi umilul subsenmat). Nu poţi împiedica o naştere în literatură, o poţi, cel mult, amâna, până când va izbucni cu mai multă forţă.
         Atitudinea cea mai înţeleaptă este să accepţi, să ajuţi, pentru că memoria generaţiei care încearcă să se impună prelungeşte imaginea „bătrânului”: Beckett pe lângă Joyce, Brâncuşi pe lângă Rodin – chiar dacă au „fugit” mereu de lângă maestru, n-au putut scăpa umbrei proiectate de acesta asupra întregii lor vieţi...

Bogdan Alexandru STĂNESCU

 

 

Muşcaţi din noi

         Dar ce zgomot se aude?
         Tinerii scriitorii debutaţi în preajma anului 2000 sunt foarte agitaţi. Lumea îi priveşte cu mirare. Sunt oameni în toată firea care se arată iritaţi de toată gălăgia asta douămiistă. Sunt alţii care privesc fenomenul cu sinceră curiozitate. Alţii, cu suverană condescendenţă.
         Oricum ar fi, toţi cei care s-au aflat, cu sau fară voia lor, în calea semnalelor lansate de tineri, aşteaptă să-i vadâ crescând, întru confirmare sau întru distrugere.
         Am 23 de ani şi am publicat două volume de debut („dublu debut”, cum a scris dl. Mincu). Nu vreau să confirm nimic. Ar însemna să am o formulă, ori să lucrez la construcţia uneia, pe care să o consolidez prin volumele următoare. Nu am aşa ceva. Nu lucrez în direcţia asta. Nu cred că ar fi o problemă dacă nu aş mai publica nimic. Şi asta nu fiindcă mi se pare suficient şi desăvârşit ceea ce am scris deja. Nicidecum. Când îmi recitesc textele, cel mai mult mă impresionează stângăciile pe care le descopăr. Aş mai avea mult de lucru până să ajung la ştiinţa scrisului pe care o posedă, să spunem, Paul Daian, Ioan Es. Pop sau Marius Ianuş, poeţi pe care îi respect în mod deosebit.
         S-ar putea să mai scriu şi să mai public, dar, repet, asta nu mi se pare esenţial. Scriu poezie atunci când simt că am ceva urgent de comunicat. Nu pot consacra urgenţa.
         S-a tot vorbit despre intoleranţa tinerilor faţă de scriitorii consacraţi. Recunosc că mă număr printre cei care nu sunt foarte grijulii cu sensibilităţile celor care scriu doar ca să nu se oprească, storcând până la ultima picătură sevele unui proiect învechit. Eu cred că ar trebui să nu mai publice până când nu simt că s-a rupt ceva în sistemul lor, până când nu simt din nou urgenţa unei comunicări. Dar acum spun altfel. Să facă fiecare aşa cum crede de cuviinţă. Să scrie şi să publice atâta cât îi ţin puterile. Miza mea va fi alta.
         Împreună cu ceilalţi scriitori tineri, voi încerca să cuceresc publicul. Să îl atrag de partea mea. Să mă citească pe mine, să îl fac curios, să îl leg de mine cu fire invizibile. Să îl leg de mine, să îl legăm de noi, cu textele noastre.
         Şi atunci pentru ce toată această zarvă a tinerilor scriitori? De ce nu îşi văd ei de scris, când oricum textul e cel care îndrăgosteşte cititorul? Pentru că cititorul a fost obişnuit cu literatura „bună”, „consacrată”, de cursă lungă. La un moment dat s-a blocat orice fel de curiozitate faţă de textul nou. Cititorul nu mai are chef să facă eforturi pentru a afla ce mai scriu nişte tineri, în ce fel respiră textele lor şi încotro se duc, încotro te duc. Noi trebuie pur şi simplu să arătăm că existăm. Să ne foim peste tot. Să-i obişnuim cu existenţa noastră. Textul nostru nu e scris ca să ne consacre, ci ca să captureze un moment, cu tot ce are el mai intens şi cu tot ce ajunge să vibreze în noi. Vreţi să vă conectati la nişte suflete legate deja în serie cu ale voastre? Vreţi să muşcaţi şi să vă înfruptaţi din „al inimii timpului strict produs” (M. Ianuş)? Citiţi-ne!
         Într-o bună zi veţi vedea panouri cu reclame la un volum de debut. Până atunci, tinerii scriitori trebuie să se agite continuu, să nu stea locului, să urle cu gura lipită de inimile cititorilor.

Andrei PENIUC