revistă
multilingvă
de cultură


director
Marin Mincu
 
 

 

 

 

Ştefania Mincu
George Popescu
Radu Voinescu
Adrian Urmanov
Elena Vlădăreanu
Mircea Ţuglea
Doina Ioanid
Ioan Es Pop
Bogdan Stănescu
Răzvan Ţupa
Zvera Ion
Ionuţ Chiva
Ruxandra Novac
Elena Pasima
Domnica Drumea
Mitoş Micleuşanu
Andrei Peniuc
Adela Greceanu
Claudiu Komartin
Mihai Ignat
Herbert Ovia
Dan Sociu
Constantin Vică
Oana Cătălina Ninu
Octavian Soviany

 

 

 

 

 

redactor şef:
George Popescu

 

colegiul consultant:

Vicente Gonzales Martin
Catherine Durandin
Alfredo Giuliani
Miljiurko Vukadinovici

 

colegiul de redacţie

Mihai Cimpoi
Marina Cap-Bun
Ştefania Mincu
Octavian Soviany
Mircea Ţuglea

 

© 1992-2004
hosted by altair net

Ultimul număr
Arhivă
Cenaclul Euridice

 

 

 


1-2/2003:

Liziera serii

         În ceea ce mă priveşte, refuz dintr-un soi de instinct termenul de „generaţie” (şi de aceea îl scriu tot timpul între ghilimele), asta mai ales deoarece îl asociez fără să vreau cu ideea de oportunism literar, de grupare în interiorul căreia se pot ascunde mult şi bine toate mediocrităţile. „Generaţia” este pentru mine un fel de ligă de fotbal, condusă de nişte mai mari sau mai mici mafioţi care, venind din eşalonul secund, n-au adesea nici în clin nici în mînecă cu ceea ce se „joacă” într-adevăr pe teren. Exemplele sînt nesfîrşite – nu mai insist. În plus, vehicularea acestei noţiuni la noi constituie, cum am mai afirmat, un act de barbarism critic, suprapunînd un termen împrumutat din sfera franceză (cel de „generaţie”, care acoperă, mai mult sau mai puţin, şi o realitate biologică, aceea a „duratei” de circa treizeci de ani), unui alt termen, preluat din vocabularul critic american (care ancorează în spaţiul unei decade, „optzecismul” sau „nouăzecismul” nefiind deci nimic altceva decît calchieri ale sintagmei „literature of the eighties/nineties”). Astfel privit, conceptul de „generaţie ’80”, de exemplu, este un fel de struţo-cămilă teoretică, nemaivorbind de faptul că nu are mai multă îndreptăţire decît altele, precum cele de „generaţie” ’60, ’70 sau ’90, ba chiar „2000”. (A aşeza limita – „liziera serii/nopţii”, cum zice Paul Celan - la anul 2000, cînd, ştim bine, „generaţia ’80” ar mai avea vreo zece ani de agonie, iar „generaţia ’90” ar fi în plină glorie, pare, iarăşi, să nu se sprijine decît pe „calcule matematice”. Şi totuşi...) Este mai confortabil, şi în orice caz mai precis, să fixăm anumite criterii care definesc o „generaţie” (eventual una „de creaţie”), altele decît cele exclusiv cronologice, aşa cum s-a întîmplat cu „experimentalismul”, „textualismul” (la Marin Mincu), „postmodernismul” (deşi acest termen, la rîndul său, a fost supus deseori la noi aceleiaşi „barbarizări” critice) sau „(post)apocalipticul” (Marin Mincu şi Octavian Soviany). Circumscriind astfel o „generaţie” am renunţa, în primul rînd, la principiul structurării „ierarhice” (evident, de exemplu, în cazul „generaţiei” optzeciste, dar astăzi, cînd se „călătoreşte” mai uşor pînă-n Antarctica decît la Feteşti, prin net sau zappînd pe Descopery, total desuet). În funcţie de anumite dominante (recuperate, în dialectica bine cunoscută, dinspre periferie spre centru), am putea vedea în constituirea unei „generaţii” un cîmp de tensiuni care, în structurări specifice, remodelează orizontul de aşteptare/receptare al unei anumite epoci, revalorizînd prin asta chiar statutul literaturii şi al scriitorului şi construind, inclusiv în plan axiologic, o nouă paradigmă, investind cu „valoare”, adică, texte şi moduri de scriitură actuale sau trecute. Astfel se face că, în al doilea rînd, paradigme diferite vor valoriza diferit tocmai pentru că ele au modificat sensibil însuşi conceptul de „operă” şi funcţionalitatea acestuia, de unde reproşul frecvent (şi reciproc) al „absenţei operelor” în cazul unor „generaţii”/paradigme concurente. În al treilea rînd, vorbind de „structurări specifice”, am exclus din start existenţa unui arhitext totalizant (şi totalitar) - şi, de aceea, nici nu voi vorbi despre el în cele ce urmează -, faţă de care performările ulterioare să nu fie decît variaţii, oricum minime şi oricum calitativ mai slabe (inclusiv sub forma „ocurenţei zero”), cum s-a întîmplat în cazul aceleiaşi „generaţii ’80”, mai ales în unele teoretizări tîrzii ale fenomenului. Ar fi mai degrabă vorba, în acest „cîmp de tensiuni”, de existenţa unui avantext, a unui set de presupoziţii comune, împărtăşit şi performat, chiar dacă în forme specifice, de majoritatea celor implicaţi în constituirea discursului, ceea ce se reduce la a spune că aceste presupoziţii plutesc, într-un fel, în aer, şi că odată enunţate (la început sotto voce, apoi din ce în ce mai tranşant) ele devin realmente nişte mărci distinctive. (Inutil să mai remarc faptul că, în opinia mea, ne aflăm tocmai în acest moment al „enunţării”, al „performării” unui avantext care s-a clarificat din ce în ce mai mult în ultimii şase-şapte ani. Cu alte cuvinte, că discursul noii paradigme este încă în constituire, şi că nu putem vorbi deocamdată - cum a observat dl. Marin Mincu – decît de schimbarea orizontului de aşteptare/receptare).  În performările sale specifice, avantextul actual funcţionează mai degrabă, ca să zicem aşa, în termenii unei reţele de tip Al-Quaida (nu degeaba a scos Andrei Peniuc şi un „manual de terorism”), prin „celule” autonome care nu mai depind de un „centru” şi care, la o adică, se pot chiar „clona” indefinit. Trecînd la exemple, să spunem de la bun început că o astfel de „celulă” funcţionează la Constanţa, în jurul fostului Cenaclu de Marţi, o alta la Iaşi, la revista Timpul, alta şi pînă de curînd cea mai vizibilă la Bucureşti, cea a „fracturiştilor”, a o doua, tot bucureşteană, prin poeţii descinşi din „Atelierul” Ninei Vasile (Andrei Peniuc şi Adrian Urmanov), alta prin poeţii basarabeni, în fine, o alta la noul Echinox clujean (şi, fireşte, exemplele ar putea continua). Este de remarcat, mai apoi, atenţia pe care o acordă toţi aceştia noilor medii de comunicare, fie prin aşa-zisul underground (Biblioteca de Poezie bucureşteană, dar şi „cartea fără piele” a unui Mihai Ignat), fie prin cărţile sau revistele electronice, precum Tiuk (la care, nu întîmplător, îl aflăm pe Un Cristian, dar şi pe Alexandru şi Mihai Vakulovski), Revista de Marţi sau fostul Litere 2000 al fracturiştilor. Astfel, devine uşor de explicat şi de ce, uneori, aceşti autori sînt mai bine cunoscuţi publicului (şi el foarte tînăr) specific mediilor virtuale decît, să zicem, alţii „consacraţi”, şi sînt citiţi în „tiraje” (în cele mai bune cazuri, mai multe mii în două-trei luni, corespunzătoare numărului de accesări) care le depăşesc cu mult pe cele ale unui volum obişnuit, ba chiar ar putea fi socotite, la o adică, de „best-seller”. În fapt, vorbind despre „noile” medii de comunicare (am folosit ghilimelele fiindcă, în aceste medii definite tocmai în termeni de schimbare, este oarecum suspect să vorbeşti despre „nou”), revenim la tema noastră, anume la modificările pe care le-a cunoscut orizontul de aşteptare/receptare, şi dacă acestea pot justifica existenţa unei „noi generaţii”.
         Este vorba, evident, de un proces îndelung, care se desfăşoară de cel puţin jumătate de deceniu, şi care nu funcţionează în termenii unei „rupturi” (a vreunui „clivaj” generaţional, cum s-a tot încercat să se afirme), ci mai degrabă ca un fel de detaşare treptată (şi senină), ba chiar renunţare (în sens amoros) la dominanta implicită a ultimelor paradigme. Ori, dincolo de artificiile tehnice, această dominantă mi se pare a fi tocmai rolul privilegiat pe care-l avea scriitorul în relaţia cu publicul său. El a fost „investit”, în anii dictaturii comuniste (oarecum împotriva naturii, căci, de la romantism încoace, funcţia sa „profetică” se tot diminuează, mergînd pînă la „îmburghezirea” apocalipticului şi „estetizarea” politicului)  cu tot felul de „atribuţii” extraliterare (şi, de aici, avantaje sociale), dar această „funcţie simbolică” a dus şi, în mod straniu, la o abdicare de la minimul principiu al onestităţii, chiar dacă prin alegorii şopîrlistice sau, mai înspre noi, consumistice (ambele derivate, însă, din aşa-zisa „rezistenţă prin cultură”). De aici, senzaţia că totul îi este permis, că scriitorul, reîntors deodată la funcţia „profetică” (de ce nu, pur şi simplu, „politică”?), sau retras orgolios în turnul său elitar, i-ar fi într-un fel oarecare superior publicului, şi l-ar putea învîrti pe acesta prin tot felul de retorici care să nu-i demonstreze decît totala incultură sau, mai direct spus, idioţenie. De la jumătatea anilor ’90 încoace, mai ales, scriitorul trebuie să-şi vîndă „marfa” (cum a făcut printre primii, de exemplu, Cristian Popescu cu Arta sa), de unde impresia că „nu este înţeles”, că publicul „nu(-l) mai citeşte” (iniţiativele în mediul virtual au demonstrat cu prisosinţă contrariul), cînd de fapt chiar scriitorul este, ca să zicem aşa, cel care nu-şi mai „citeşte” publicul, care nu mai interacţionează cu acesta – ori lucrul ăsta, scuzată fie-mi duritatea termenului, se numeşte autism. În opinia mea, deci, mutaţia fundamentală produsă la nivelul orizontului de receptare ar fi tocmai refuzul explicit al oricărei forme de autism literar, care caracteriza literatura „născută” sub comunism (dar nu numai), într-o încercare destul de ipocrită de mimare a normalităţii. Făcînd această din urmă precizare, am subînţeles şi că o comunicare reală cu cititorul nu înseamnă neapărat căderea în comercial (cum pare să se considere îndeobşte), ci, în esenţă, ea se referă pur şi simplu la acel new-deal pe care-l considera necesar, încă acum vreo nouă ani, Caius Dobrescu în prefaţa romanului său Balamuc, new-deal care să aibă ca obiect onestitatea scriitorului. De aceea, printre altele, literatura non-ficţională (bazată pe ideea de mărturie) a cunoscut evoluţia din primii ani de după ’89, limitată însă vrînd-nevrînd de faptul că ea vorbeşte esenţialmente despre trecut. Ori, publicul trăieşte în prezent, şi succesul pe care l-au cunoscut unele filme recente (precum Filantropica) este un semn clar al nevoii cititorului/spectatorului actual de a se „citi”/„vedea”, în ultimă instanţă „reflecta”, într-un discurs (altul decît cel comercial, propagat prin media vizuală), fie că acesta este cinematografic, dramatic sau literar. Din nefericire însă, tocmai literatura, cea care, altfel zis, ar fi putut răspunde din zbor şi fără implicaţii financiare spectaculoase acestei necesităţi a orizontului de receptare,  şi-a modificat cel mai dificil retorica, dînd dovadă de o inerţie care, de data aceasta, este spectaculoasă în sine (ca să nu folosim termeni mai duri). Începînd cu specia cea mai accesibilă publicului larg, romanul (care a dat totuşi nume precum Radu Aldulescu ori Petre Barbu – cu al său excelent Dumnezeu binecuvîntează America, nemaivorbind de revalorizarea unui Paul Goma), trecînd prin teatru (cu excepţia unor experimente singulare, dar din ce în ce mai frecvente în ultima vreme) şi revenind la poezie (marcată însă de adevăratul „mit fondator” al lui Cristian Popescu, cel care cerea să se înfiinţeze, la Uniunea Scriitorilor, o „secţie de cerşetori”, ori de „ieşirea” din Ieud a lui Ioan Es. Pop, în fine de ontologia negativă a unei Angela Marinescu, de exemplu), scriitorii „canonizaţi” au părut mai degrabă să fie şi din ce în ce mai „cantonaţi” în „tradiţionalul” lor autism, reproşîndu-le în plus noilor veniţi o anumită vulgaritate, ba chiar monstruozitate. Or fi, cum spuneam în altă parte, „douămiiştii” nişte mici monştri (obsceni, cu afectul „tocit” etc.), dar măcar ei sînt normali în „monstruozitatea” lor (care nu este decît cea mundană actuală), cît timp alţii sînt încă atît de monstruoşi în „normalitatea” lor... Nu este vorba aici, fireşte, despre toţi – ba chiar este interesant cum unii şi-au modificat scriitura din mers, cu rezultate adesea excelente – dar impresia generală este aceasta: de leşinată, altfel fermecătoare, somnolenţă.
         Prin contrast, reorientarea discursului către cititor, în direcţia unei scriituri care să-şi dorească receptarea, chiar şi cu orice preţ, este vizibilă pînă şi în textele acuzate de vulgaritate sau „monstruozitate” – ele încearcă să (re)valorifice zone sau limbaje considerate în mod curent ca „neliterare”, investind astfel literar non-literarul şi vorbind, în esenţă (aşa cum am încercat să arăt despre Marius Ianuş), despre armonie ca anarhie. Strategiile discursului publicitar au fost bine asimilate (încă de la Cristian Popescu, care visa un poem în „10.000 de variante adaptate la 10.000 de destinatari, scris de mînă în 10.000 de manuscrise şi trimis pe 10.000 de adrese concrete”) şi, uneori, întîlnim adevărate campanii de promovare, precum în cazul aceluiaşi Ianuş sau, de ce nu, în cazul ultimului festival EroTICA de la Constanţa, încheiat simbolic cu înfăşurarea statuii lui Ovidius într-o mare eşarfă roz. În plus, anumite sugestii venite dinspre literatură sînt adoptate, literal chiar, de către mass-media, cum s-a întîmplat cu titlul primului meu volum Proezia, transformat fără voia mea peste noapte în emisiune la ProTV. Strategia publicitară acţionează şi în sens invers, de la frecventa folosire a sloganurilor comerciale, la ocurenţa „inocentă” a unor simboluri media (precum Britney Spears la Andrei Peniuc) şi transformarea textului într-unul „utilitar” (fie în sens propriu, ca anunţurile de la „mica publicitate” ale lui Cristian Popescu, fie în sensul „uzului comun” la Adrian Urmanov), pînă la folosirea „numelor” (mărcilor comerciale) consacrate, cum este cazul recentei pastişe după Mircea Cărtărescu din Echinox, sau, şi mai clar, al intenţiei lui George Vasilievici de a semna, pe viitor, Eminovici. Dominat iniţial de o sinceritate brutală, de o supraexpunere a „lenjeriei intime”, transformată încet încet în schizofrenie, discursul cunoaşte în ultima vreme o relaxare programatică, care, dacă celălalt încerca pariul maxim de-a exprima inexprimabilul, ar tinde mai degrabă, ca să zicem aşa, să (in)exprime exprimabilul, cu alte cuvinte să investească poetic zone complet mundane sau depoetizate de invazia comercialului. De pildă, tot într-un număr din Echinox se descrie, în termenii ironici ai ritualului iniţiatic, aventura cumpărării unui pui congelat dintr-un magazin alimentar, iar Radu Pavel Gheo făcea, anul trecut în Timpul, savante consideraţii despre calitatea cărnii de pasăre din magazinul american unde, întîmplător, şi lucra. Această formă jucăuşă şi, mai ales, inteligibilă, de etalare a „erudiţiei” nu este, oricît s-ar părea, comercială sau deplasată – nimeni altul decît Umberto Eco a lansat comparaţia între catolicism şi protestantism, pe de o parte, şi sistemele Windows şi DOS pe de alta. Ea este, pînă la urmă, tot o formă de onestitate în care locurile comune ale comercialului şi textualului se decontruiesc reciproc, şi care ţine de o ontologie-zapping ce include, deopotrivă, şi mundanul, şi virtualul extrem.
         Am încercat, în cele de mai sus, să aproximez unele dintre mutaţiile pe care le-a cunoscut în ultimii ani orizontul de aşteptare/receptare. Nu ştiu cît am reuşit şi, de asemenea, nu ştiu dacă aceste schimbări prevestesc constituirea unei noi paradigme literare. Nu cred, însă, că aceasta este neapărat şi miza discuţiei, şi am arătat reticenţele mele faţă de ideea de „generaţie”. Mai important mi se pare că literatura, astăzi (şi odată cu ea şi celelalte arte) are ocazia nesperată de a se reîntoarce în receptare, în falia deschisă de un subiect din ce în ce mai însingurat, mai şters, mai virtual. Să ratăm această şansă ar fi, poate, o dovadă şi mai mare de autism, o trădare şi mai mare. O dezertare dincolo de „liziera serii”, şi pînă la urmă o trecere de-a dreptul în „noapte”.

Mircea ŢUGLEA