Cenaclu
Ediþia 55 (1)
Ediþia 56 (2)
Ediþia 57 (3)
Ediþia 58 (4)
Ediþia 59 (5)
Ediþia 60 (6)
Ediþia 61 (7)
Ediþia 62 (8)
Ediþia 63 (9)
Ediþia 64 (10)

 

     După cum se cunoaşte, din acest an, Cenaclul Euridice şi-a schimbat sediul din Sala Oglinzilor a Casei Monteoru şi nu mai funcţionează la Uniunea Scriitorilor, mutîndu-se în Rotonda Muzeului Literaturii Române (bulevardul Dacia, nr. 12, sector 1), prin bunăvoinţa directorului instituţiei, domnul Alexandru Condeescu.
     Este important să spunem că, împotriva tuturor ostilităţilor, întreţinute obscur de către unii pretendenţi la „eternizare”, acest cenaclu „a prins” (după expresia lui Nicolae Breban în şedinţa inaugurală), reuşind să-şi deruleze activitatea în mod neîntrerupt, pe parcursul a 54 de ediţii, de la 8 mai 2002 la 17 decembrie 2003. De aceea, indiferent de orice fel de dificultăţi, el va continua chiar dacă auspiciile nu vor fi tot atît de favorabile în ceea ce priveşte posibilităţile de mediatizare. Contează, înainte de toate, solicitarea fermă a celor mai tineri membri fondatori de a ne ocupa mai departe, cu aceeaşi răbdare, de textele lor şi de a nu renunţa la această modalitate vie de a stimula literatura actuală.
     Formula noastră, conform căreia unui autor consacrat îi era asociat un începător, a dat roadele aşteptate, întrucît pînă în prezent 111 scriitori din toate promoţiile literare (de la Nora Iuga, Angela Marinescu şi Nicolae Breban, pînă la Adrian Urmanov, Marius Ianuş şi Elena Vlădăreanu) s-au cunoscut mai bine şi s-au „împrietenit” într-o competiţie loială din care nu au lipsit polemica şi lupta de idei. Proiectul acesta de cenaclu a fost aproape „epuizat” şi, în continuare, protagoniştii confruntărilor viitoare vor fi debutanţii şi autorii începători pe care-i invităm pe această cale să participe activ la lucrările noastre ce se desfăşoară săptămînal, începînd cu orele 18.
     În vederea programării pentru lectură, materialele pot fi trimise preşedintelui cenaclului, pe adresa Muzeului Literaturii Române (Bucureşti, 71116, Bd. Dacia, nr. 12, sector 1, telefon/fax 212.58.46, 212.96.52) sau pe adresele de e-mail ale cenaclului şi editurii care găzduieşte aceste pagini, Pontica.


Marin MINCU

Euridice în Rotonda de la Muzeul Literaturii

     După 54 de ediţii desfăşurate în Sala Oglinzilor, Cenaclul Euridice condus de Marin Mincu s-a mutat la Muzeul Literaturii. Miercuri, 14 ianuarie sala rondă a muzeului s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare al celor care au dorit să participe la această primă şedinţă a Clubului de lectură Euridice, cum a fost rebotezat cenaclul.
     Marin Mincu a deschis seara explicînd ceea ce a dus la schimbarea locaţiei: „Obligaţi de împrejurarea diplomatică, am fost siliţi să părăsim incinta Uniunii Scriitorilor întrucît Cenaclul nu mai corespundea perspectivei conducerii US”.
     Alexandru Condeescu a declarat că la Muzeul Literaturii funcţiona în anii 90 un club de lectură în care a fost lansată practica plătirii lecturilor. Cei care se întîlneau în acea vreme aici sînt cei care au ajuns cunoscuţi ca reprezentanţi ai generaţiei 90. Pe măsură ce trecea timpul, în sală se ocupau tot mai multe locuri, publicul fiind din ce în ce mai numeros. Printre cei sosiţi la această primă şedinţă a Clubului Euridice se numărau Mihai Şora, Ion Zubaşcu, Nicolae Ţone, Raluca Dună, Paul Vinicius, Marius Ianuş şi Andrei Peniuc.
     Marin Mincu l-a prezentat pe Paul Daian: „Unul dintre poeţii importanţi ai literaturii române post-belice, cu peste 10 cărţi publicate...” „Am aproape 20 de volume publicate” şi-a apărat Daian opera…
     Sobru, îmbrăcat într-un costum negru, cu pălărie elegantă, cum nu îl ştiu mulţi pe poetul recunoscut pe stradă pentru apariţiile sale cu trompetă şi cocoş la tîrgurile de carte, Paul Daian a  citit calm, accentuînd foarte clar grupajul de poeme prezentate sub titlul „Certitudini”.
     Imediat, după lectura sigură a lui Daian, Marin Mincu a prezentat-o pe Elena Vlădăreanu, poeta care s-a remarcat prin „implicarea tragică, angajarea viscerală în actul poetic”. „Scrisorile către Nikos” au fost citite de Elena Vlădăreanu încercînd să-şi facă singură curaj cît să-şi depăşească timiditatea. De aici a apărut un flux rapid al lecturii şi furia cu care Elena Vlădăreanu încearcă mereu să depăşească momentele grele din lectură.
     Chiar dacă Marin Mincu a încercat să atragă atenţia că discuţiile de la Euridice vor fi purtate în primul rînd pentru a pune în valoare textele citite, prima intervenţie a serii a fost a lui Marius Ianuş. Poetul Manifestului Anarhist a ţinut să afirme gestul de solidaritate pe care simte nevoia să-l facă faţă de Marin Mincu, pe care „îl simt acum, cînd este rănit de Uniunea Scriitorilor, mult mai uman, mai aproape de mine”. În opinia lui Ianuş, Paul Daian a dat tot ce avea mai bun în volumul Johann „care este un tratat al disperării cum rar s-a putut vedea în literatura română”. O experienţă similară, spune Ianuş, întîlnim numai la Henri Michaux, care şi-a rupt o mînă pentru a scrie despre durerea pe care o simte. Elena Vlădăreanu are pentru Ianuş aceleaşi versuri abrupte, care „conţin embrionul poeziei care va urma după noi”. Ianuş a atras atenţia şi asupra poveştii pe care o spune Elena Vlădăreanu, istoria unei fete crescute într-o familie adventistă în mijlocul unei lumi cumpite. Dar Elena, spune Ianuş, reuşeşte o transfigurare de ultimă clipă a mizeriei în sublim.
     Marin Mincu îşi reia invitaţia adresată tinerilor pentru a lua cuvîntul şi a „ne arăta şi nouă cum este cu poezia”.
     Este momentul în care în discuţii intervine „pictoriţa” Sevastiţa Dumitrache Constantin. Reacţia publicului este de amuzament... Doamna Dumitrache recunoaşte că „deşi nu are o figură răutăcioasă, Elena Vlădăreanu a trîntit vorbe foarte grele care pe mine m-au durut. Dar vreau să-i atrag atenţia că dacă ea scrie că «în ţara mea nu a curs niciodată miere şi lapte». asta nu este şi adevărat... ” Aici amuzamentul publicului s-a transformat în rîs din tot sufletul... şi acest lucru nu s-a mai schimbat pînă cînd doamna Dumitrache nu a plecat, fiecare intervenţie a dînsei fiind însoţită de rîsete...
     Intrat în acel moment, Dan Mircea Cipariu are o problemă... „Ianuş a vorbit?” cînd află că nu are de ce să se teamă şi că poate să vorbească în voie, Cipariu şi-a adus aminte că nu ştie ce s-a citit şi s-a retras într-un colţ.
     Andrei Peniuc le-a repetat celor din sală că „Scrisorile către Nikos” au mai fost citite de Elena Vlădăreanu în alte cenacluri (părerea mea este că a mai lucrat la ele între timp). Şi pentru el, cel mai important aspect al poemelor citite de Elena este forţa de transfigurare, dar „deşi îmi place, poezia ei mă înăbuşă”. Exprimându-şi nevoia unei împrospătări din punct de vedere al poeticii cu care vin cei mai tineri scriitori, Peniuc afirmă că un atu pentru ambii poeţi ascultaţi miercuri este distanţarea pe care poetica lor şi-o asumă faţă de poezia uşoară. Nici Daian şi nici Elena nu fac divertisment iar „un poet talentat poate să folosească locurile comune obţinînd efecte neaşteptate... un semn de talent este şi capacitatea scriitorului de a integra aceste locuri comune într-un poem valoros.” Elena Vlădăreanu are, pentru Peniuc, fragmente frumoase în felul lor agresiv. Poezia ei „impresionează în felul cel mai de suprafaţă, apasă pe nişte butonaşe cărora le cedăm aproape fără să ne dăm seama.” Poezia lui Daian este poezia cu care Peniuc spune că a crescut, o poezie cu structuri de rezistenţă foarte puternice, structuri care funcţionează de la sine...
     Ştefania Plopeanu avertizează că va lua cuvîntul sperînd să-i provoace pe tineri să continue dezbaterea: „Elena Vlădăreanu îşi scrie epopea prozaică a propriului personaj într-o ambianţă post-comunistă ajungînd pînă la formularea unor diagnostice foarte exacte ale stadiilor de conştiinţă pe care le prezintă. Pentru că asta face ea: prezintă stări de conştiinţă. Mă interesează un poet în măsura în care el dă ochii cu tema morţii”. Ştefania Plopeanu vorbeşte despre imaginile succesive pe care Elena Vlădăreanu le găseşte pentru moarte: moartea sirenă, ademenire şi falsificare. „O găsesc o poetă mult mai profundă decît mi s-a părut la început, şi, în general, mai profundă decît pare la suprafaţă. Dincolo de rostirea a ceea ce noi ascundem, de obicei după convenţii, cred că Elena Vlădăreanu are ceva în plus: cred că ea ridică deziluzionarea la treapta unui mit. Cred că drumul ei personal este foarte labirintic, dar ajunge într-un stadiu static... a lărgit epopeea personajului dincolo de ea însăşi”. Dacă viziunea Elenei Vlădăreanu i-a părut Ştefaniei Plopeanu extrem de neagră, poemele lui Paul Daian au reuşit să o exaspereze. 13 certitudini, dar fiecare dintre ele este o certitudine negativă, care conturează portretul unui poet aflat într-o stare de limită de tragic asumat cu calm.
     Florin Anastasiu nu se fereşte să decreteze: „Certitudinile domnului Daian sînt iluzorii! Iar Elena Vlădăreanu are o miză pe şoc, o poză a unei poete care vrea să schimbe ceva, să ofere morţii o conotaţie nouă!” Părerea vorbitorului este că poeta încearcă să depăşească o anumită stare de gregaritate textuală.
     Bogdan Perdivară plasează experienţa universului traumatic descris de Elena Vlădăreanu în centrul unui demers de inversare a paradisului uterin. Perdivară atacă frontal: „Daian aş fi vrut să meargă mai departe, să avanseze în descrierea stărilor de certitudine negativă. Unele texte mi se par foarte plate şi, uneori, nici măcar nu depăşesc nivelul de maxime şi cugetări”.
     Miruna Vlada nu a vrut să comenteze, ci să povestească experienţele importante pe care întîlnirea cu poemele fiecăruia dintre cei doi poeţi de miercuri i le-au oferit. Stările care circulă între scriitor şi cititori sînt aspectul cel mai important al literaturii, spune Miruna Vlada. „De altfel Cenaclul Euridice a însemnat foarte mult pentru mine. Mi-a oferit deschiderea de care aveam nevoie”.
     Revoltatul Gabi Pavel încearcă să separe lucrurile: „Elena Vlădăreanu are o exprimare imediată a ceea ce se întîmplă în jurul ei. Poezia lui Daian nu prezintă această violenţă. Este o problemă de limbaj, nu de generaţie. Nu este cazul ca tinerii să fie acceptaţi ca persoane de scriitori mai vîrstnici, problema care se pune este de a conştientiza diferenţele de limbaj care se manifestă aici!”.
     Octavian Soviany a afirmat clar că „jocul nu s-a terminat şi merită să continue, asta se vede din ceea ce se întîmplă aici. Elena are în poezia ei o extraordinară dorinţă de a puritate. În poezia ei, mizeria ulcerează pînă la anxietate, dînd măsura acestui discurs mînios”. Daian, în schimb, are pentru Soviany texte ca nişte stînci, ca nişte ierbivore imense... „Este o poezie mistică!”
     Pentru Mitoş Micleuşanu poezia Elenei Vlădăreanu este un demers de exorcizare întreprins la persoana I, dar deocamdată ea se află într-un fel de bîjbîială din care rezultă o poezie realistă. Despre Daian se poate spune că are o poezie a echilibrului la care poetul rîvneşte…, consideră Micleuşanu.
     Nicolae Bîrna vorbeşte despre monotonia fastă care îi reuşeşte lui Daian ca nimănui altcuiva. Elena Vlădăreanu este considerată o „autenticistă de un autenticism frust”.
     Cum în acest moment deja se conturaseră direcţiile importante în care se dezvoltau părerile, Mircea Cîrstea îşi propune să adauge puţin mister: „Elena Vlădăreanu m-a făcut să mă gîndesc la Baudelaire, Bacovia, Arghezi, dar cred că punctul ei de pornire este suprarealismul. Ea lasă să se întrevadă şi un fel de estetică a filmului de groază.
Poate ştiţi că pentru a resimţi groaza, pentru a fi convins, spectatorul are nevoie să-i fie arătat un personaj pur. Cred că asta face ea. Daian, în schimb, se raportează permanent la o stare de stabilitate.” Gălăţanu, ajuns cu întîrziere la Euridice, citeşte repede textele, şi din cînd în cînd se încălzeşte cu cite o remarcă aruncată vorbitorului… „S-ar putea să fiţi dezamăgiţi de ceea ce o să spun, dar ţin să contrazic unele lucruri spuse aici… nu ştiu cine le-a spus, eu doar am auzit pentru că tocmai citeam textele… În primul rînd vreau să vă spun că poezia nu evoluează! E numai o impresie a noastră că ea ar evolua… poezia e o expresie viscerală… Elena Vlădăreanu scrie din punctul de vedere al unei pubertăţi... Este vorba despre manifestări de maturitate, dar nu este o maturitate completă. Ce o deserveşte în poezie este verbozitatea ei excesivă. Daian a venit cu poemele unei maturităţi exasperate, el scrie acum cu totul altceva decît, să spunem, acum zece ani, şi arată că poezia lui mai are încă multe de spus.”
     „Sper să ne relaxăm de la o şedinţă la alta, pentru că s-a văzut, probabil, azi că am devenit mai toleranţi unii cu alţii” a închis seara Marin Mincu nu înainte de a anunţa pentru şedinţa de miercuri, 21 ianuarie, lecturile lui Traian T Coşovei şi Mitoş Micleuşanu.

Răzvan ŢUPA

 

Certitudini


PRIMA CERTITUDINE

VINE LA SUPRAFAŢĂ IMAGINEA TA
PENTRU CARE AM PRIVIT TOTUL
PÎNĂ LA INCANDESCENŢĂ
CÎNTECUL CALD AL METALULUI ROŞU

NU ŞTIU DACĂ MĂ CREZI DAR
ACEST ÎNCEPUT ESTE CA O
CĂMAŞĂ CURATĂ. ŞI ASTĂZI.


A DOUA CERTITUDINE

STAU ŞI PRIVESC CA UN POET BĂTRÎN
IARBA ŞI POMII ÎMBĂLSĂMAŢI
DUPĂ O VIAŢĂ PETRECUTĂ ÎNTRE
NISIP APĂ SĂRATĂ ŞI STELE
MAI TARI DECÎT MORALITATEA
CARE A ÎNLOCUIT ŞTIM NOI CE.
ACUM ESTE FRIG ŞI ESTE NOAPTE
ŞI FACE IMPLOZIE O MARE NEGARE.


A TREIA CERTITUDINE

DACĂ ESTE BLUES ESTE BINE
IAR DACĂ ARMATORII VOR ÎNŢELEGE
VA FI ŞI MAI BINE.
TRECE ÎNCET PE ALEE CU PAŞI
ŞOVĂIELNICI SUFERINŢA ÎNAINTATĂ
A CELUI PENTRU CARE ÎNCEPUTUL
NU MAI EXISTĂ.


A PATRA CERTITUDINE

MĂ FASCINEAZĂ ATENŢIA FETELOR
CARE PRIVESC VITRINELE ELEGANTE
ŞI MĂ ÎNTREB PÎNĂ UNDE
ÎNŢELEGEREA MEA ARE UN VIITOR.
PLOUĂ ŞI BATE UŞOR VÎNTUL
ÎN ACEASTĂ TOAMNĂ CA ÎNTR-UN SFÎRŞIT
CE-TI DESCHIDE PIEPTUL
ACOPERIT DE APĂ ŞI CUVINTE


A CINCEA CERTITUDINE

CINEVA ÎMI ZÎMBEŞTE
DIN APA VERDE A POEZIEI
CINEVA CU UN ŞTREANG ÎN JURUL
GÎTULUI STORS DE AER.
ÎNSĂ RATAREA (CA UN COCOŞ) VERDE
TE VA AŞTEPTA SĂ-ŢI SPUNĂ
BUNĂ DIMINEAŢA.


A ŞASEA CERTITUDINE

ŞI LUMINA ŞI OPUSUL EI
AR PUTEA FI APROAPE DE ACESTE MÎINI
CÎND GRĂBITE CÎND INERTE.
ÎNALTUL CERULUI SE TULBURĂ
DE ATÎTEA CUVINTE NIMICITOARE
VIAŢA ÎNSĂŞI ÎŢI ÎNTINDE PIELEA
PÎNĂ LA LIMITA RUPERII.
ÎNGRIJITORUL ICOANEI SAU...
HOTĂRÎREA A FOST LUATĂ


A ŞAPTEA CERTITUDINE

SÎNT UN BĂRBAT ELEGANT BĂTRÎN
ĂI PORT PĂLĂRIE NEAGRĂ
CÎNT LA TROMPETĂ ŞI ÎMI TOT AMÎN MOARTEA
CU PREFĂCUTĂ NEŞTIINŢĂ.
FEMEILE ADEVĂRATE CÎNTĂ BLUES
BLUES-UL ESTE NOBLEŢEA ULTIMĂ
A BOLII.


A OPTA CERTITUDINE

AR TREBUI SĂ TAI CU FAPTA MEA
ORICE LEGĂTURĂ CU VIAŢA
SĂ MĂ TÎRĂSC PRIN NOROI
ŞI SĂ CÎNT SLAVA FUMULUI DE OPIU
SĂ MĂ ÎNFMETEZ ŞI SĂ SCRIU
CU FIERUL ROŞU
DIRECT PE CREIER
PSIHOZA HINGHERĂ.


A NOUA CERTITUDINE

CUVINTELE UMPLUTE CU HÎRTIE
SE ROTESC ÎN FAŢA FEŢEI MELE
ESTE VREMEA UNUI TIMP TOCIT
CARE ÎMPROAŞCĂ SÎNGE PE STICLUŢELE
BRUNE CA NIŞTE PUI DE GĂINĂ
FĂRĂ PUFUL GALBEN
DAR PUTERNICI ÎNGROZITOR
DE PUTERNICI.


A ZECEA CERTITUDINE

MERGI ÎN URMA MEA
CU BUZUNARELE DOLDORA DE TABLETE
ALBE ŞI PUFOASE ŞI-MI CERI
SĂ PRIVESC NUMAI ÎNAINTE
UMBRA MEA ESTE CALDĂ
TRENCIUL IMPECABIL.


A UNSPREZECEA CERTITUDINE

PÎNĂ LA SFÎRŞITUL ANULUI
MAI SÎNT PUŢINE ZILE
ŞI ATUNCI CUM SĂ NU ÎMI TREACĂ PRIN MINTE
CĂ UNELE ZILE VOR FI FRUMOASE
CURATE LIMPEZI ŞI CĂRNOASE
CA SINUCIDEREA ÎN CENTRUL NOPŢII
ŞI AL ORAŞULUI AM VĂZUT O MIERLĂ
CIUGULIND SEMINŢE NEGRE.
CHIAR AM VĂZUT-O.


A DOUĂSPREZECEA CERTITUDINE

ACEL OM PENTRU CARE MI-AŞ FI
DAT VIAŢA A FOST GĂSIT MORT
ÎN CASA LUI AMENINŢĂTOR DE MARE.
CASA ESTE SINGURĂ PE LUME.
ŞI EU PENTRU CINE VOI MAI CÎNTA
LA TROMPETĂ
PENTRU CINE VOI MAI PURTA
PATRU PĂLĂRII PUSE UNA
PESTE ALTA.
CUM... PENTRU CINE?


A TREISPREZECEA CERTITUDINE

AŞ VREA SĂ CER AJUTORUL CUIVA
AŞ VREA SĂ FIU IUBIT DAR ACEST
VEŞMÎNT ESTE TEMEINIC NUMAI AŞA.
OCHII SE ÎNCHID MÎNA ÎNCETEAZĂ
SĂ MAI SCRIE.
TICĂLOŞIA CA LEPRA ÎNFLOREŞTE
PE FAŢA ALBĂ CA VARUL.
PUŢIN PROBABIL CA PRIETENII MEI
SĂ FIE ATENŢI CĂCI
ATENŢIA ESTE O RUPERE
CE-ŢI ATACĂ MÎINILE.ŞI ACEASTĂ
BOALĂ ESTE SFÎNTĂ.

 

Din faptul că deschidem această nouă etapă a Euridicei prin lectura aceleiaşi poete, Elena Vlădăreanu, cu care iniţiam şi etapa derulată timp de doi ani, în Sala Oglinzilor, se poate deduce uşor că mizăm pe autoarea Fisurilor (editura Pontica, 2003). În ciclul citit aici, „Scrisori către Nikos”, Eleva Vlădăreanu continuă investigarea viscerală a propriei identităţi (corporale şi scripturale), atingând interstiţiile cele mai abjecte ale individualităţii feminine. Ea explorează constant teritorii interzise, cu aceeaşi atitudine extremală, într-o acţiune poetică singulară ce-i înteţeşte autenticitatea. În această latură a lecturilor poetice, Elena Vlădăreanu se află într-o angajare foarte riscantă, din care sper că va ieşi edificată asupra şanselor de a cîştiga competiţia cu Angela Marinescu. (M.M)

Scrisori către Nikos


ce se ascunde sub piele

ne fixăm lame pe piele
acolo unde pielea e moale, unde venele sunt crude
uneori ne înmuiem degetele în sânge
şi urme lăsăm pe pereţi, pe hârtie, pe pieptul celui de lângă noi
nu ne doare nimic niciodată
doar maţele pe care le ştim adunate la căldură, la adăpost
ca nişte sfori răsucite
ne fac greaţă
eu ştiu de ce îţi treci mâna prin păr şi tragi
se întâmplă când pielea ţi-e ca de sticlă
te strânge
şi totuşi să avem grijă să nu ne sinucidem
putem ronţăi liniştiţi la micile noastre
mecanisme ale disperării

*

noi fugim de oameni noi mergem cu ochii închişi cu buzele cusute
e noaptea noastră aici nu ne mai sperie nimeni
lasă-mă să-mi lipesc faţa de faţa ta să clipesc atât de aproape de obrazul tău
spre casa noastră e un drum alb

noi înţelegem noi plângem unul în locul celuilalt
noi ne iubim
te vedeam lângă mine. te priveam zbătându-te
fugind într-o parte şi-n alta plină de teamă
ca un animal

o să zgârii pereţii cu unghiile
o să-mi rup pielea fâşie cu fâşie
cel ce zace sub piele îmi va fi întotdeauna străin
ţine-te departe de mine eu nu îţi pot vorbi.
tot ce-mi doresc
este să te iau în braţe şi să te legăn.
dar nu.
la capătul acestui poem nu există nici un sfârşit.

*

şi eu mă ascund într-o casă care nu e a mea
mă tentează fereastra deschisă
mă îndrept spre ea o măsor e înaltă
acolo e un copil care mă cheamă
un copil cu un ochi scos

*

mamă, frumoasa mea mamă
cum mă gâdilă vârful acestui cuţit
în curând o să fim împreună o să râdem
o să ne ciupim de obraji
în casa noastră cu fereastra deschisă.
vin oameni la noi
noi scoatem din cuptor cozonaci cu nucă şi cacao
tăvi pline de nisip
nouă nimeni nu ne trece pragul
dar e bine la noi suntem una cu imaginile de la televizor
ne îndemnăm una pe alta spre fereastra deschisă
ne gâdilăm cu vârful cuţitului
în lama lui rece ne mânjim buzele cu ruj
ne desenăm cu chibrituri arse
sprâncene arcuite.
vine pisica şi se aşază pe genunchii tăi.
are blăniţa argintie curată.
nu ştim cine i-a tăiat piciorul
acum e un ghemotoc roşu
îl târăşte prin casă
pe masă…

*

îmi place să sug rufele ude
îmi lipesc gura de ele înainte de a le stoarce
îmi umplu gura fiecare gaură din măsele
cu această apă.
mângâi peretele. am câţiva centimetri preferaţi
acolo mângâi peretele cu dosul degetului.
tata nu va mai veni niciodată beat
nu se va mai târî în genunchi spre dormitor
cu spumă albă în colţul buzelor frati-miu nu îi va mai urla
eşti un beţiv ratat
nici mama nu va mai lătra nopţile.
de azi nu mai omorâm gândacii
o să le dăm nume o să-i coasem în feţe de pernă.

*

asta e moartea mea

sunt fata cheală cu capul plin de cucuie
limba dinăuntrul meu e iar vie
o simt răscolind fiecare colţişor
îmi linge stomacul ficatul plămânii
nimic nu scapă şi vreau s-o vomit

tu înţelegi, elena
nu pot să îţi spun mai mult de atât:
am intrat în anul morţii

nimic nu ne osteneşte mai mult decât această nerăbdare

sunt atentă doar la furnicile
risipite la picioarele noastre.
altfel nu aud nimic. ştiu că trebuie să nu uit
să păstrez totul din această zi
cămaşa şifonată
lungimea firelor din barbă micile pete de sânge
de pe faţă de pe braţe

din toate părţile vin fluturi de molii
se izbesc de pieptul nostru

*

elena vine în fiecare sâmbătă şi ne face mâncare
elena îşi prinde părul în pânză albă
crapă oasele puiului curăţă cartofi
şi ne povesteşte de ţigăncuşa care alerga
prin ploaie strângându-şi sfârcul mic
şi sângele ţâşnea. mereu aceeaşi poveste.
mâncarea e gustoasă.


urletele mele se înfig ca nişte păsări
într-un zid crud urletele unui copil cu sârmă în nas
femeia de lângă mine îmi astupă gura
cu amândouă mâinile
e frumoasă are rochie transparentă
îi văd picioarele lungi şi galbene
picioare de lemn
poartă pe rând chipul celor pe care le iubesc
(în această ordine)
mama andreea irina miruna madi angela
sunt cea mai frumoasă femeie din lume
creierul meu e un câmp de violete

în cadă lângă picioarele mele albe umflate de apă
o sticlă de plastic cât mine de mare
o carcasă atunci vine iar ea şi nu îmi mai e frică
e caldă ca burta mamei

*

aştepţi ca picătura de apă
să-ţi străbată hainele
şi să-ţi ajungă la piele
atât durează să îţi dai seama
că şi ea poate fi la fel de caldă
ca burta mamei

*

în picioarele mele cresc picioruşele copilului
în mâinile mele mânuţele lui
sunt un set de hăinuţe
când o să am copilul meu
o să-l îngrop în bucătărie la tataia
adânc
duşumea groasă o să bat deasupra lui

*

împachetează mânuţele copilului tău
şi trimite-i-le celui mai bun prieten
doar lângă tine stă rezia
ţeapănă
înfigându-şi din când în când
în obraji şi în piept
ace cu gămălie


o iarnă pentru fratele meu

prolog

mon amour, mon frère
o să zidesc o iarnă pentru tine
mă lipesc cu pieptul de zăpadă
şi pieptul meu e plat
şi feminitatea mea se spulberă ca un scrum!
în mijlocul inimii mele a crescut o stea
mă poţi îmbrăţişa ca pe un băiat

tu eşti fratele meu de durere de moarte
nu de naştere nu de mamă nu de tată
ne ţinem de mână şi ţinându-ne de mână
mergem în faţa gropii noastre
noi suntem copiii de dimineaţă copiii de seară
copiii din miezul nopţii
unde ne sunt părinţii să ne spună
cine suntem noi de fapt
şi ce naiba căutăm în acest oraş
unde tot ce atingem se preface în corpuri fără speranţe

*

mi se spune că toate astea
sunt stările atacului de panică
în loc să urli să loveşti cu pumnii cu picioarele
taci şi tremuri
e ca o cădere de calciu
ca o prăbuşire când totul în jur de deschideee
şi se închideee…
când tu nu eşti decât
acea amorţire a limbii de dinainte de vomă


păcatul nostru, cel de toate zilele

nu mă mai întreba de ce scriu
scriu pentru că nu pot să trăiesc
dumnezeu nu e niciodată aici deşi e peste tot
poemele astea ale mele sunt rugăciuni
uneori când mă rog vreau să-l înjur pe dumnezeu

*

iar despre teama de a nu fi iubit
despre teama că numai moartea iubeşte. tocmai pe ăia
pe care-i iubeşti şi tu
mi-e frică de bărbatul cu ochi albaştri îmi clănţănesc dinţii de frică
diavolul poate fi şi un bărbat frumos cu ochi albaştri
diavolul este casa asta după ce se închid toate uşile
este moş crăciun este acest isus
care pentru tine oricum n-o să se nască în vecii-vecilor
o, jesus, he knows me
fuck off!
diavolul eşti tu e carnea ta
care se înfioară la apropierea fratelui-iubitului

*

în acest loc nu a rămas decât
o pulbere albă ar putea fi zăpadă
ar putea fi oasele mele sfărâmate
noi ne-am pierdut numele
în fiecare zi suntem alţii

te numesc fratele meu
în faţa fratelui meu îmi sfâşii veşmintele
în faţa fratelui meu rămân goală
carnea mea dogoreşte are fierbinţeala soarelui
dar, vai, elena e o fecioară a domnului…

acum îmi deschid palma priviţi-mi palma!
iată sâmburele de rugină
care se adânceşte mereu
îmi închid ochii când închid ochii
îl văd pe iubitul meu pe fratele meu
sărutând ochii şi gura unui bărbat
care nu mai este nici iubitul meu
nici fratele meu

*

din nou: scriu pentru că nu pot să trăiesc
iarna asta e doar pentru proprietarii de porci
pentru cei care iubesc carnea
singura carne pe care o iubesc eu
e aia pe care o pipăi cu degetul în dimineţile umede
e carnea care atârnă ca o cârpă
după ce cuţitul a ocolit pâinea şi a nimerit acelaşi deget
mănânc până uit de mine
până-mi ies pe nas iaurtul brânza fructele
putem să ne drogăm şi cu mâncare
(ştiu eu, am citit despre asta)
priviţi-ne mai bine: avem toţi burţi şovăitoare
ne drogăm cu pâine şi covrigi suntem mulţi
suntem muţi noi nu putem vorbi despre asta
despre cum e să ai douăjde ani
şi să fii convins că viaţa e de rahat

numai fumul ţigărilor mă îmbrăţişează în iarna asta
îmi sărută obrajii


turcoaz

my little toy, my little toy
bolborosea mama legănând un copil de cârpe
în drum spre cimitir

cât de frumos eşti tu, fratele meu
ai ochi verzi, umezi
ca rochia turcoaz a mamei.
în dimineaţa aia cleioasă
tata smulgea pagini din biblie
le aprindea cu bricheta
eu plângeam eu îmi muşcam buzele
gura mea era plină de o spumă caldă puţin sărată
eu ţineam cu mama şi cu doamne-doamne

şi mama care-şi sfâşie rochia
şi mama care-şi sfâşie pieptul
şi mama care se plimbă prin nopţile mele
cu pieptul numai carne vie


tu eşti frumos fratele meu – aş vrea să-ţi spun asta
vorbele mele de iubire să ajungă la tine

*

în fiecare dimineaţă veneau porumbei la fereastra noastră
în dimineaţa aceea cleioasă mi-am dorit să ciugulească din mine
din sânii mei mici cafenii
să vin apoi la tine strivind în mână o portocală
să vin apoi cu părul tăiat scurt-scurt băieţeşte
să îţi spun atunci iubitul meu
iată-mă: sunt frumos


epilog

de fiecare dată când mi se face milă de mine
tu eşti colo pielea ta este lipită de pielea mea
coastele nostre se întâlnesc

cine este acest bărbat cu braţele tăiate de unde vine el?
când mă trezesc în miez de noapte
îl văd la capul patului cu cioturile braţelor sângerând
rănile lui sunt mereu atât de proaspete
de parcă chiar atunci ar fi ieşit de sub cuţite

chipul tău îmi răscoleşte liniştea fiecărei zile
când mi se face milă de mine tu eşti aici lângă mine

ţi-au tăiat părul ţi-au ras barba
ţi-au lăsat tăieturi adânci în obraji
mâinile tale sunt tot mai reci
am intrat în curtea spitalului ca-ntr-un abator
eşti iedul meu am venit pentru tine
eşti iedul meu am venit să-ţi aşez
gâtul sub lamă
mie nu mi-e milă de nimeni mie mi-e milă de mine


oraşul

până şi aceşti dinţi de porţelan
pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte
au mai multă viaţă decât mine
o singură măsură pentru toate:
lentoarea cu care ne mişcăm
în acest aer maritim,
printre zeci de păpuşi uriaşe
cu oase care le străpung pielea putredă

pământ e în jurul nostru
cât vezi cu ochii
pământ rece înecăcios
ca o felie de chec înmuiată în ceai

aici toată lumea încearcă să ne vândă câte ceva
farduri ciorapi reţete de slăbit mântuirea
suntem la fel de singuri şi fără rost
ca fotografiile cu actori de pe holurile
casei de cultură a sindicatelor
totul e relativ roşu
viaţa noastră e relativ roşie

te ajută românia să uiţi sau să te vindeci?
într-o zi o să urce în tramvai
un bărbat înarmat
o să mă omoare
pentru că nu sunt frumoasă
pentru că nu îi place cum merg
pentru că nu îi plac hainele mele

când mă întorc acasă
se prăbuşeşte lângă uşă cadrul bunicii
(picioarele ei de fier
dacă s-ar fi putut
mama ar fi îngropat-o cu ele)
din pereţi se desprind miei
au limbi aspre şi lungi
le atârnă în colţul buzelor
se năpustesc spre mine
nebunia vine încet
nebunia e un şoarece alb
şi frica e un şoarece alb

*

mă apropii de tata
tata are puloverul destrămat la gât şi la mâneci
vălătuci de vată îi ies din ochi şi din gură
îi îndes o lamă ruginită în rana de la picior
acum rana seamănă cu burta despicată
a unui şoarece alb
deasupra oraşului am întins
un cearşaf plin de găuri.

 

 

Preşedinte
Marin Mincu

Redacţia:
Răzvan Ţupa
Elena Vlădăreanu
Mugur Grosu
Mircea Ţuglea

contact
 clubul euridice
editura pontica

 

hosted by altair net
design by mit