Cenaclu
Ediþia 55 (1)
Ediþia 56 (2)
Ediþia 57 (3)
Ediþia 58 (4)
Ediþia 59 (5)
Ediþia 60 (6)
Ediþia 61 (7)
Ediþia 62 (8)
Ediþia 63 (9)
Ediþia 64 (10)

 

Un începător consacrat şi un tânăr necunoscut

    Ediţia a treia (57) a Clubului de lectură Euridice a început cu întîrziere. Cu toate că, încă o dată, cea mai mare parte din public a fost constituită din tineri, aceştia au arătat că ştiu să întîrzie ca nişte vedete ale genului (genul fiind audierea lecturilor). La 20 de minute după ora 18 sala de la Muzeul Literaturii era iarăşi plină, publicul reuşind să învingă frigul de afară pentru a dezbate lecturile serii de miercuri, scaunele înghesuindu-se din ce în ce mai mult de la un moment la altul.
    Marin Mincu îl introduce pe „tânărul deja consacrat Constantin Virgil Bănescu” folosind textul cu care îl prezentase pe poet în primul volum al Dosarului Euridice. Mincu a lansat provocarea: „Să vedem dacă se poate spune că Bobiţă, cum îi spun apropiaţii lui Constantin Virgil Bănescu, şi-a schimbat modalitatea discursului poetic”. Bobiţă îşi deschide lectura cu un scurt moment de muzică... „De obicei cîntam melodii pe care le improvizasem eu, de data aceasta este prima oară cînd interpretez o piesă compusă de altcineva... este o piesă spaniolă.” După muzică, Bănescu închide ochii şi recită lent, unul după altul, toate textele din selecţia pe care o împărţise în sală. Efect imediat...
    Irina Bandrabur este prezentată de Marin Mincu drept descoperirea de ultimă oră făcută de Octavian Soviany în liceul său. Lectura Irinei curge neconvingător, mai ales din cauza emoţiilor care pun stăpânire pe tânăra poetă, încă de la primele cuvinte pe care le citeşte. După lectură, Marin Mincu salută prezenţa în sală a multora dintre tinerii care au fost debutanţi la Euridice (Elena Pasima, Ionuţ Chiva, Mircea Cîrstea, Mitoş Micleuşanu, Denisa Mirena Pişcu, Claudiu Komartin, Dan Perdivară, Cristian Galeriu, Răzvan Ţupa, Elena Vlădăreanu).
    Alexandru Matei deschide „ostilităţile”, punctând dexteritatea de recitator pe care o arată de fiecare dată Constantin Virgil Bănescu. „Ştiam poemele lui Bobiţă... textele lui sunt construcţii extrem de geometrice”, observă Matei şi plasează demersul poetului în descendenţa unei „poetici greceşti, antice”. „În afara spectacolului pe care îl oferă Bobiţă atunci când îşi prezintă textele, dacă ajungem să-i citim poemele acasă, ajungem destul de repede la o senzaţie de deja vu. El este convins de ceea ce face, este convins de adevărul poeziei lui!”, consideră Matei.
    Cu privire la poemele Irinei Bandrabur, Alexandru Matei lansează o ipoteză care va fi luată în considerare de aproape toţi vorbitorii de miercuri seara: „Irina are o dispoziţie cinică, dar şi multe naivităţi, asta nu pot să neg. I-aş spune să lucreze mai mult la construcţia poemelor, iar dispoziţia cinică de care vorbeam poate ar fi bine să o dezvolte. Nu am vrut să dau descrieri ale poemelor...”, îşi încheie Matei intervenţia.
    Paul Daian, ajuns mai tîrziu la lecturi, ţine să fie neapărat sfătos şi încearcă să expedieze cît poate lectura lui Bănescu: „Bobiţă e aproape gata să-şi rateze sinuciderea literară. Este un poet adevărat a cărui coerenţă eu o remarc, dar, în mod paradoxal, are o mare îngăduinţă cu el însuşi. Sunt sigur că va ajunge la o poezie... despre care nu ştiu ce să vă spun pentru că n-a scris-o încă”. Scăpat de datoria comentariului la text, Daian se repede asupra subiectului său preferat pentru această seară: „de fapt eu am vrut să vă spun că am citit de două ori cartea lui Soviany şi că mi-a plăcut enorm. E o bijuterie!”. Marin Mincu îi taie elanul poetului amintindu-i că „nu cred că ştii cum se numeşte cartea care ţi-a plăcut atît”... Daian devine discret şi virează spre poezia Irinei unde înghesuie cu generozitate sfaturi „din topul poetului consacrat către învăţăceii săi”: „Nici nu ştiu cum eşti, ce să-ţi spun... Dacă eşti tu însăţi întotdeauna fără să-ţi fie ruşine sau teamă şi fără să fii o diletantă poţi fi o poetă de mâna I spre genial... fii curajoasă, fii dură, fii aspră!” După care Daian iese pe hol „să mă pup în fund cu Soviany”, cum anunţă el glorios.
    Nina Vasile intervine cu glas scăzut, impresionată: „Poezia lui Bobiţă este una în care cred...” Virtuţile poeziei, în varianta Bănescu, sunt, pentru Nina Vasile active, „el a reuşit să îşi transfere retoricitatea şi arhitectura în elemente instinctive. Pe mine mă interesează mai mult faptul că Bobiţă are un fel de a vedea specific. El este pentru mine expresia bună a acestui fel de a vedea, iar pentru mine asta este legată de revelaţia poeziei.” Nici Ninei Vasile nu-i scapă faptul că Bănescu poate enerva cu anumite repetiţii. Pentru Nina Vasile, Irina Bandrabur nu a găsit „revelaţia poetică!” de care are nevoie, „Ea are deocamdată o inserţie poetică”.
    Intransigent, Bogdan Perdivară atacă frontal: „La Constantin Virgil Bănescu s-a vorbit despre o anumită monotonie, dar perspectiva abordată a lăsat de dorit... Singura capacitate a versurilor lui este aceea de a induce o stare de descântec. Dar se impune numai prin repetarea la nesfârşit a aceloraşi elemente... Se poate spune că este frumos, dar numai în coordonatele date. Eu nu mă simt atins de nimic din poeziile lui. Ceea ce face Bănescu aş numi aici un fel de egoism comunicaţional... Dacă are un mesaj, eu, cititor, am pierdut acest mesaj... cred că scrie poezie pentru un singur cititor: autorul. În schimb, poeta a venit cu texte foarte fragmentare, dar din care am perceput acel zvâcnet care poate să ducă undeva, dacă se va dispersa de textul urmuzian care revine în multe din cuvintele ei. Cinismul despre care s-a vorbit eu nu l-am observat. Frapează însă o furie apărută din dorinţa de a spune ceva ce nu ştie cum să spună şi atunci spune cum îi vine la îndemînă.”      
    Octavian Soviany se arată cel mai aplicat dintre comentatorii textelor trecând în revistă toate etapele parcurse de Bănescu în cele două volume pe care le-a publicat pînă acum: „de la un vizionarism, transpus în cheie minimalistă în primul volum, la o apăsare tot mai mare pe retorica grea din Floarea cu o singură petală, iar acum pare să fi descoperit că poezia se face cu sentimentul. Din păcate, retorica repetiţiei deserveşte perfect textul. Cred că nu asta este direcţia în care el trebuie să meargă.” În ceea ce o priveşte pe Irina Bandrabur, Soviany recunoaşte o anumită lipsă de coerenţă şi „unele întîrzieri suprarealiste”. În acelaşi timp, Soviany consideră valorizarea actului poetic la Bandrabur ca „spaţiu securizant”.
    Poemele citite de Bănescu au adus-o în postura de vorbitor pe Elena Pasima, care lansează referinţe „grele”: „Pe Bobiţă îl ştiu de mulţi ani dar, pînă acum nu a binevoit să-mi dea poeziile sale. El mă călca pe nervi de fiecare dată cînd ne întîlneam cu discursul lui artificial, pretenţios. Dar ascultându-l în seara asta mi-a adus aminte de Otto Stossl cu un lucru de prin 1914 - Lebensform und Dichtungsform Formă de viaţă şi formă poetică. Cred că domnul poet nu schimbă absolut deloc registrul atunci când este în afara literaturii şi face în viaţă exact acelaşi lucru pe care îl face în poeziile sale. Are un discurs liniar, aşa că nu ne putem aştepta la erupţii. Irina se poartă ca un copil care tocmai a căzut în găleata de cuvinte şi cred că trebuie s-o ţină aşa cît mai mult timp.”
    Aşa cum i-a obişnuit pe cei prezenţi la şedinţele Clubului Eridice, Florin Anastasiu pune în funcţiune un mecanism discursiv minuţios în identificarea punctelor în care a fost dezamăgit de lectură: „Cred că poetul din seara aceasta ştie perfect ce face şi îşi pregăteşte fiecare cuvinţel. Poezia capătă aspectul acesta de monolit din care nu poţi desprinde nimic pentru a vorbi despre ceea ce s-a citit. În momentul în care desprinzi un element, totul se prăbuşeşte. Cred că el este un perfect disimulat. Remarc această reîntoarcere la conştiinţa erotică... Bănescu îşi textualizează iubita, se textualizează pe el şi crează nişte mici blocuri textuale, mici bijuterii. Consider că destul de interesant ca experiment este încercarea de reîntoarcere la lirism. Dar de câte ori poetul încearcă să schimbe tonul, textul liric  oferă această senzaţie de candid, de senzual într-o manieră, în opinia mea, falsă.” Pentru Irina Bandrabur, Anastasiu găseşte potrivit să identifice structurile bacoviene („Bacovia actualizat”) şi să deosebească apropierea de scris din plăcere de datoria de a scrie, care de multe ori are rezultate nefericite.
    Din sală, Raluca Dună îi cere lui Marin Mincu permisiunea să se abţină, să nu intervină în discuţii de această dată. Permisiune acordată, permisiune de care profită Alexandru Sekey. Cu aspectul său „camp”, cu geanta pe umăr şi ochelarii pe nas, vorbitorul îşi face o prezentare a originilor (şi chiar a intenţiilor) etnice şi trece la lectura intervenţiei sale critice: „De ce nu încercaţi să intraţi pentru 2 minute în pielea domnişoarei şi a domnului... ambii au scris despre arta bucuriei de a trăi.” Sekey găseşte că a ascultat cea mai bună poezie de dragoste în seara aceasta. Moment în care Marin Mincu întrerupe uimirea amuzată rămasă după intervenţia lui Sekey: „cîteodată scrisul, în loc să ne facă bine, ne face rău”.
    „Bobiţă are ceva straniu – recunoaşte Mircea Cîrstea – muzica se face din sunete, dar şi din pauze. Poezia lui nu este monotonă. Este o melodie care nu are acorduri, are o linie, are un caracter sărac. Poetul se chinuie, speriat de acele polisemantisme care pot să devină parazitare... Domnişoara  este tînără şi are tot timpul să se găsească...”
    Ştefania Plopeanu anunţă că Bănescu i-a inspirat un micro-eseu: „Aş zice că are mici stîngăcii de coloratură. Un constructor al imponderabilului este ceva singular, cred că este pre-orfic... Tînăra poetă este urmuziană deocamdată, şi, trebuie să recunosc, mimetică. Are o anumită sinceritate, dar cantitatea notaţiilor, singură, nu poate să-i asigure un demers poetic autentic.” Este, acum,  momentul ideal pentru Nina Vasile să intervină cu o teorie a revelaţiei: „Vorbeam despre revelaţia poeziei ca moment zero care poate să apară la un moment dat în viaţa ta. Este un moment la care, ulterior te raportezi în permanenţă.” Daian protestează: „Dacă ar şti cineva cum este poezia, noi ne-am duce acasă...”
    Dorel Istrate recunoaşte că nu are ce să spună despre Bănescu, „nu am înţeles de ce a citit ce a citit... poate nu am simţit eu. În schimb poemele Irinei m-au făcut să-mi doresc să le citesc cu şi mai mare atenţie... vreau să spun că nu-i trădează vîrsta de 16 ani.” În schimb, Cristian Galeriu este mult mai discret decît de obicei, mai întâi mângâind drăgăstos numele lui Constantin Virgil Bănescu, „este un nume foarte frumos”, apoi atragându-i atenţia că „are multe lucruri care sînt poetice, dar pentru marţea trecută la ora 14.00... Bobiţă are un cult cu un singur reprezentant, poetul!” În fine, Gălăţanu, venit tîrziu, este grăbit să citească textele ca să poată să se încheie şedinţa. Galeriu continuă: „Irinei i-aş propune să ardă toate cărţile lui Marin Sorescu pe care le are în casă...”
    Alexandru Condeescu îşi aminteşte că a făcut parte din juriul care i-a acordat lui Constantin Virgil Bănescu premiul de debut pentru ceea ce este viabil în poezia sa, „dar care, de cele mai multe ori este atacat de prea multă filosofare.” Dar, cel mai important, directorul muzeului îşi afirmă „solidaritatea cu Marin Mincu”.
    Gălăţanu a recuperat şi a încheiat seara citînd masiv din cei doi poeţi, din „rebeliunea” Irinei Bandrabur şi din „deschiderile magistrale, ca la şah” pe care le are Bobiţă, explicînd momentele în care poemele acestuia devin aluvionare, ca pe nişte momente necesare pentru ca poemul să capete forţă.
    Seara se încheie tîrziu, dar după ce aproape tot ce se putea spune a fost se pare, că mulţi ar mai fi avut ceva de spus.
 

Răzvan ŢUPA

Uniunea care dezbină

    Sfârşitul anului a adus pentru mulţi literaţi o ştire stupefiantă, furnizată de preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Eugen Uricaru: „Cenaclul Euridice şi-a îndeplinit misiunea. Formula s-a epuizat. Noua formulă va fi o surpriză pentru toată lumea“. Era, totuşi, vorba despre cea mai provocatoare manifestare literară din capitală, urmărită de zeci de mii de cititori din ţară (prin Ziua Literară) şi turnată în două volume groase, „Dosarele cenaclului Euridice“. Practic, Casa Monteoru (gazda cenaclului) fusese locul în care s-a scris, timp de doi ani de zile, istoria literaturii române contemporane. Şi mai ciudat, criticul Marin Mincu (spiritul tutelar al cenaclului) declară că nu cunoştea raţiunile acestei „înmormântări“, pentru că nu i le-a comunicat nimeni. Deşi bulversat, el anunţă că-şi va continua munca niţel mai la deal, la Muzeul Literaturii (de pe Bd. Dacia), datorită mâinii întinse de directorul Alexandru Condeescu. Rebotezată „club de lectură“, „noua“ Euridice demonstrează, după două ediţii, că nu sigla Uniunii atrăgea atât de mulţi oameni... Uniunea, însă, îşi va lansa şi ea un cenaclu, la finele lunii, lăsându-ne cu senzaţia că „istoria” merge pe două cărări. Dacă nu chiar mai multe. Apropo, ce „Uniune“ e aia care dezbină?!
 

Mugur GROSU
(text apărut iniţial în Buletin de Capitală, 29 ianuarie)
 

După cum se cunoaşte, am tras deja un semnal de alarmă asupra formulei exotice cultivate de tînărul Constantin Virgil Bănescu (n. 1982), nearătîndu-mă prea entuziasmat de cel de-al doilea volum al său, despre care am scris o cronică destul de aspră în revista Luceafărul. Nici de data asta, nu cred că modalitatea aleasă îl avantajează după ce încetează rostirea, muzicală, textul se prezintă sărac, la lectură, contrariind receprorul prin banalitatea notaţiilor. Desigur, e necesar – aşa cum s-a spus – un efort personal de autodepăşire fără de care Constantin Virgil Bănescu riscă să se piardă pe drum. (M.M.)

 

Motanul descălţat

Un mod imponderabil de a-ţi arăta dragostea

Dormisem toată noaptea
în clopotniţa de lemn de lângă Biserica Doamnei.

Nu-mi amintesc ce visasem.
Dar, de îndată ce m-am trezit,
mi-am dat seama
că e vremea să o chem pe Theara
şi să-i arăt dragostea mea.

Am cumpărat câţiva covrigi calzi
(aşezaţi pe o sârmă subţire)
şi i-am lăsat pe o bancă
(pentru vreun om căruia îi plac covrigii calzi).

Apoi, n-am mai aşteptat mult
şi am chemat-o pe Theara.

Theara a venit.
Ochii îi străluceau.
Voia să-i arăt dragostea mea.

Iar eu, neştiind să fac asta mai bine,
am adus-o aici, la sfârşitul textului,
să privim împreună
cum textul se preface în poem.


aici îmi încep cartea

pornesc pledoaria pentru iubire

o continuu cu sacramentele tale

din tine îmi întind viaţa
peste tot
te strâng în braţe şi te iubesc aşa cum aş iubi peştele mut ce mi-ar fi alături
te apăs cu iubirea mea
până îţi dai seama că şi apăsarea e iubire

capătul pământului nu e capătul cerului

capătul iubirii nu are capăt

răsuflu pe pagină
cu gura aproape de hârtie

mă gândesc mai departe la tine

îţi scriu numele
cu nerăbdarea greşelii ce nu-şi aşteaptă niciodată conştiinţa

îţi tai numele
cu nerăbdarea conştiinţei ce nu-şi aşteaptă niciodată greşeala

frumoasă cu numele scris şi tăiat
te aud tot timpul
şi nu pot tăia sunetul vocii tale


ca să ajungă la tine
iubirea îşi face drum prin mine

şi lin şi valvârtej

şi nimeni şi nimic nu o poate opri
pentru că ea este singura dorinţă a Domnului

ea este liniştea din căuşul mâinilor
şi spuma scuipatului ce trece de pe limbă
pe limbă

iar mâine îi vom sădi un copac
din care să reînflorim


te chem să-mi arăţi
cum să pun la loc iubirea în mine

mă chemi să-ţi arăt
cum să pui la loc iubirea în tine

vin

vii

nu înţelegem nimic din ceea ce putem înţelege

dar ne ridicăm desupra firului stors şi îmblânzit al căldurii
în timp ce în spinările noastre
se înfig sute de găuri
care până la urmă ne vor străpunge
cu gurile lor


jagrat
(zidul de mătase)

aici vreau să scriu
unde nimic nu e adevărat

aici
unde totul străluceşte
şi e atât de strălucitor
încât singurul loc pe care-l mai pot privi
este locul înăuntrului meu

aici
unde Dumnezeu Îşi deschide palma
aici
unde Dumnezeu nu-Şi închide palma

aici vreau să scriu
pe zidul de mătase


jagrat
(Marele Lac)

în acea seară
toate trupurile s-au învăluit
într-o imagine fără nici un fel de sunet
şi s-au ridicat
cu mult deasupra ferestrelor
şi tavanului
şi s-au dus care încotro

pe mine
trupul meu m-a adus din nou
pe malul Marelui Lac

eu aici voi rămâne

pentru că aici e răcoare
şi pentru că aici
limba pe care încă o mai vorbim
ne şopteşte
cu glasul limbii pe care încă o mai vorbim


jagrat
(tot ce văd)

ziua se apasă pe asfalt
iar înăuntrul braţelor mele
nu e decât iubire

acum pot spune asta

înăuntrul braţelor mele
nu e decât iubire

înăuntrul iubirii
dinăuntrul braţelor mele
e tot ce văd
în timp ce stau aici
în timp ce un mic păianjen
îşi ţese frumoasa pânză
lipind-o de pleoapele mele


svapna
(camera copilăriei mele)

îmi amintesc visul acela
de la cinci ani
când mă trezeam
în camera copilăriei mele
(cameră pe colţ, friguroasă, fără pereţi dubli, la etajul al treilea)
şi căutam aerul
aerul de-afară
de-afară de tot

mă ridicam din pat
(pat dublu, triplu, cvadruplu, înmiit de la o vreme)
şi fără să iau aiasmă
ieşeam din apartament
şi începeam să cobor
spre aer
aerul de-afară
de-afară de tot

însă deodată
îmi dădeam seama
că aş ajunge mult mai uşor
la aer
aerul de-afară
de-afară de tot
dacă m-aş întoarce în cameră
şi aş sări de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului

aşa că mă întorceam în cameră
şi săream de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului


kartari
(încă)

încă mai cred
în ce-am văzut
în ce văd
de pe acoperişul acestei case
în formă de pantof

încă mai cred
în ce-am văzut
în ce văd
de pe acoperişul acestui pantof
în formă de casă

încă mai cred
în ce-am văzut
în ce văd
de pe acoperişul
de pe acoperământul trupului meu

încă mă cred pe mine
mai mult decât Îl cred pe Dumnezeul meu


tu totul

tu eşti izvorul sărutului meu
şi nu mă întrebi niciodată
când a început sau când se va sfârşi lumea

tu totul ştii
din sărutul meu

precum odinioară
te ridici pe vârfurile împieliţate ale picioarelor
şi mă vezi
mai bine ca oricine
şi te văd
mai bine ca pe oricine
şi înţeleg
mai bine ca oricând
că tu eşti izvorul sărutului meu

cuvântul cuvintelor mele


motanul descălţat

în liniştea desmierdării
mă gândesc la tine

şi sunt motanul descălţat

nu e nevoie
să mă ai în minte

eu am rămas aici
privesc acoperişul ţiglat
al casei tuturor părinţilor mei

îmi luminez ochii

în liniştea desmierdării
mă gândesc la tine


stele albe

stele albe
se nasc pe cerul de deasupra casei
dar coşmarul cel vechi e coşmarul cel nou
şi nu se va termina
ci va continua să se întindă
ca un năvod peste minţile noastre

mă duc acolo
vin de-acolo
vii aici
te duci de-aici

Elina
mâna mea nu te va mângâia
niciodată

Elina
mâna ta nu mă va mângâia
niciodată

te duci acolo
vii de-acolo
vin aici
mă duc de-aici

stele albe
se nasc pe cerul de deasupra casei
dar coşmarul cel vechi e coşmarul cel nou
şi nu se va termina
ci va continua să se întindă
ca un năvod peste minţile noastre


o nouă piele

ţi-aş scoate pielea de pe tine
şi ţi-aş săruta carnea toată
până ce o nouă piele
crescută din săruturile mele
ar acoperi-o


surâsul

mă bucur de surâs
surâd şi eu

mă întreb
de ce nu e nimic mincinos
în grădina ochilor ei
în grădina buzelor ei

dar nu-mi răspund

mă bucur de surâs
surâd şi eu

mă apropii de ea
îi ating aerul dimprejurul feţei

mă bucur de surâs
surâd şi eu

surâde şi surâsul


de-aici până acolo

miezul zilei se întunecă

deasupra trabantului
ţâşneşte ultima lumină roşie
a orelor acestea

de-aici până acolo

de-aici până acolo
ţine iubirea mea

cât încă văd
surâsul tău
ochii unghiilor tale
frunza ce sare peste toate frunzele

şi la urmă
îngăduinţa pe care ne-o dă oboseala


o linişte nouă


e o linişte nouă
aici
sub soarele alb

sufletul meu
se bucură de trupul tău

sufletul tău
se bucură de trupul meu

e o linişte nouă

câteva păsări se ascund în nisip

lacul se mişcă încet

e o linişte nouă
iar noi tocmai am adormit

 

La liceeanca de 16 ani, Irina Bandrabur, suntem surprinşi de spontaneitatea asocierilor sintagmatice care lasă impresia acută că autoarea ştie să folosească unele tehnici suprarealiste în compunerea. textului. Dincolo de aspectul ludic, ce implică un anume cinism infantil, uneori se notează fluenţa discursului ghidat de un instinct poetic excepţional. Rămîne să vedem cum va arăta, această textuare naivă după ce poeta îşi va conştientiza/personaliza vocaţia. (M.M.)
 

Apă minerală

***

aseară era să cad de pe marginea patului
direct aproape pe lângă prăpastie
nimeni nu m-a tras de picior
aşa că a trebuit să mă trezesc aici
adică nicăieri în românia cu r mic

mă întreb de ce când eram mică
n-am învăţat să-mi fac singură injecţii
aşa v-ar fi fost mai uşor
iar eu aş fi ajuns la destinaţia iniţială:
într-o enciclopedie (da, acea enciclopedie).

de frică scriu numai cu creionul,
ca să nu tai, şi şterg, ca să nu mai fie.

foaia de plăcintă e din oţel inoxidabil.

fericirea se cumpără la kilogram şi se măsoară în clipe.
vreau să filtrez apa oceanelor pline de prostii

femeia asta nu înţelege că eu pot să mă leg de un copac
şi fără să ştiu reacţii chimice
nu vreau la medicină pentru că
nu-mi plac oamenii
(mai mult sau mai puţin tăiaţi)

specia asta nu se poate vindeca singură

acum ascult muzică psihedelică, învăţ la spaniolă şi beau…
sunt dependentă de… mă dor rinichii unul câte unul dacă nu beau…
APĂ MINERALĂ.

o voce ţipă la mine să mă culc odată cu cealaltă jumătate a patului şi a lumii de pe care era să cad şi cu milioanele de acarieni păroşi care se satură cu fosta mea piele

am capul în formă de clopot


***

stau singură cu mine şi cu eu
zăpada ne sufocă geamurile
care ne ajung până la gât

arătăm ciudat

eu aş vrea să fiu mereu gata la timp
mine plânge morţii şi păcătoşii
şi nu ştie să cânte
al nuştiucâtelea eu mănâncă o dată pe an
şi apoi vomită tot

dacă plec o să mă iau cu mine
ca pe ceasul deşteptător
(îl urăşti, dar ai nevoie de el ca de un cântec trist)

aerul din acvariu miroase a caramele
noi, peştii, o să murim de la coadă spre cap
toate vieţile sunt cu împrumut
toaleta e camuflată cu scorţişoară

noaptea e portocalie şi tare
nu se sparge uşor cu şurubelniţa
ca să se închidă la loc albastră

avem un secret care se spune singur
îşi atârnă scoici de gât
îşi roade unghiile
îşi smulge părul din plictiseală


***

mâna ta am moştenit-o de la bunica cu coarne şi ţepi
ea locuieşte la mansardă şi are câte un gheţar în fiecare cameră
nu are scară la casă deci
coboară pe burlan ca pompierii

are tablouri de paie şi chibrite
vânează reduceri de preţuri şi ascultă muzică modernă
lasă ca moştenire căni, farfurii şi molii,
plus un bonus consistent de bibelouri proaste bune de spart

doarme cu crucea şi sicriul la capul patului şi
duce o viaţă dublă în cimitir.
nimeni nu bănuieşte că ea otrăveşte vecinii, veveriţele şi câinii vagabonzi
 
îşi pune cuie şi curara în cafea (nu bea niciodată ceai) ca să fie mai iute
se satură cu vrăbiuţe fripte la sârmă, buruieni fierte sau coapte
şi cu oase fierte sau coapte la rotisor

vopseşte tocul uşii cu smoală
ştie tot ce se mişcă în cartier
doarme cu picioarele spre Marte

visează la ultimul model de drujbă pentru seniori cu care să defrişeze pădurea
de oase de găină care-i strică priveliştea ruinelor oraşului în care nu stă
jucăriile ei preferate sunt ciocanul şi pisălogul.


***

Iat-o!
stă la coadă la oase de peşte,
alea care se zice că te fac mai deştept.
azi nu şi-a frecat dinţii
şi îi e scârbă de gura ei –
vrea să-şi simtă gingiile vii

telefonul ei vibrează la ore fixe
şi ea îl aşteaptă cu nerăbdare

ţine mereu două monede în pumn
(cât două felii de castravete)
pentru luntraş

îşi desface picioarele în faţa oglinzii
sperând că un complice adevărat
o s-o facă femeie
îşi îndreaptă părul cu menghina din baie,
îşi taie unghiile cu polizorul
e teribilă!
poartă la gât un compas bont

citeşte şi scrie noaptea la o lumină roşie
iar a doua zi vede totul albastru
le spune tuturor că sunt palizi la faţă,
nemâncaţi şi nebă(t)uţi

îşi controlează cu mare greutate
- vin, tărie, un praf alb, cola şi o ţigară de foi negre şi fărâmicioase -
sindromul tourette
dacă e nervoasă visează că e fugărită
de unii cărora le tot dispar capetele sau că
peştii au scăpat din acvariu şi plutesc
veseli prin aer şi ea nu poate să-i prindă

iubeşte animalele aşa mult încât
doarme cu ele în pat
şi le înroşeşte zilnic cu fierul încălzit în athanor
crede că astfel şoarecele o să se transforme în inorog
iar ploşniţa în dragon sau balaur
- şi astfel o să salveze specii pe cale de dispariţie –

a bănuit c-o să ajungă în locul unde arma cea mai de preţ e sinceritatea
şi că probabil o să-şi piardă şi bruma de încredere în sine care i-a mai rămas
adică
            aici


***

în camera ta rece mirosea a opium, unchiule,
eu mă holbam la raţa împăiată de pe televizor şi tu la mine
pe masă era laudanum şi vodcă, bunicule,
pe masă era libertatea ta
în grădină aveai un dafin şi ghiocei pentru mătuşa,
un început de femeie
mătuşa mânca muşcatele şi rodea coaja copacului din curte
cât timp erai tu la femei
au trimis-o la azil că şi-a aruncat viaţa la toaletă
de-a ce ne jucăm acum?
de la tine am învăţat şah şi cum să-ţi spun pe nume,
să nu-mi fie frică de cuvinte,
să nu-mi fie frică de ce simt.
aveai o aluniţă pe umăr şi braţe puternice,
mai ţin minte şi atât.
erai un fraier ţinut sub papuc de o scorpie stearpă
şi mie mi se spunea
                              şi eu ştiam tot şi de ce
                                                               nu pricepeam nimic
casa voastră surdă şi fără jucării
radioul din anii ’50
vârsta de aur
înecată în rachiu ieftin.


***

hai să avem tricouri şi pijama la fel (cu ochi şi gărgăriţe)
iar în final cenuşa noastră să ajungă în aceeaşi urnă.

abia atunci o să ne dăm seama că totul în jur miroase a şosete,
că e absurd şi că saltimbancul sinucigaş cu părul roşu, atunci
(care se legăna de candelabru)

a murit degeaba

după moarte nu mai ai pile nicăieri iar părul şi unghiile continuă să crească

paginile mele nu sunt transparente dar (iar) sunt scrise
cu zeamă de lămâie contaminată

coperţile sunt prea pletoase şi am o pată pe frunza dreaptă de-a doua
care nu vrea să mai coboare

iarna gustul mâncării se topeşte în zăpadă

cadoul e doar o altă listă cu câte am de făcut
pot numai să-mi imaginez că simt bucuria specifică
merge de fiecare dată încât uit repede cum a fost
şi improvizez când mă întreabă cineva.

Condu mai departe şi nu împuşca peştişorul auriu!

chestia asta nu are nici început nici sfârşit
pentru că gândurile şi ideile mele sunt toate în acelaşi timp
independente de persoana care scrie.


***

când era mică, mama ei a uitat-o
în cărucior, în supermarket, la lactate
şi a îngheţat acolo, printre iaurturile de sticlă colorată.

de atunci n-a mai văzut-o nimeni cu adevărat.
meniul ei diferă în funcţie de diversitatea
conţinutului tomberoanelor (celorlalţi)
şi a observat că şi pământul îngheaţă iarna,
dar dacă îi vorbeşte frumos,
se încălzesc unul pe altul.

credea în fiinţele strălucitoare din vis:
se înţelegeau fără vorbe.
se trezise cu o inimă rece şi transparentă
în buzunar,
care nu era a ei.

primise mesajul citind şi răscitind pagină cu pagină
afişele din oraş

s-a speriat adineauri pentru că tot ce visase, simţise, scrisese
era adevărat

vroia să se ducă după el până în infern şi asta era un mare moft

până la urmă fulgerele au luat-o cu ele
pe tărâmul unde a găsit dimineaţa
care i se topea pe degete


***

visele pleacă în ţările calde
(şi îngerii intră la dezintoxicare)

pastilele fără gust şi parcă fără efect alunecă prin el
nu mai ştie cum e să înghită, i le-a vârât  asistenta pe gât
după ce l-au legat de mâini şi l-au ţinut de picioare, că are convulsii
îi e groază şi se sufocă în transpiraţia aia înfiorător de rece,
tremură deşi moare de cald

nu mai gândeşte, şi-a pierdut cunoştinţa

acum nu ştie unde e – poate l-au trimis la nebuni – stă cu picioarele osoase strânse la gură
şi se chinuie
are ochii şi braţele roşii, s-a scărpinat până i-a dat sângele că a uitat să se oprească
a visat că şi-a vizitat mormântul şi că era nespus de vesel, nespus de vesel…
cum n-a mai fost de ani de zile şi o ţinea de mână, aveau flori în păr…
scăpase de toată durerea aia nenorocită…

ţipă căci doare încontinuu şi nici el nu se aude
îi e groază că şi aici îi înregistrează cineva vocea ca să ia bani pe ea

ieri n-ai fost aici, n-a fost nimeni, era ziua mea…nu ?!
în fiecare zi e ziua mea…acum dă-mi înapoi alcoolul…
acum vreau iarba mea verde de-acasă…
(şi râde, dar dă în plâns şi urlă iar)

mirosul tău e încă aici în locul meu de recuperare


***

te-am găsit într-o fabrică dezafectată
din marginea minţii unde pe vremuri
se făcea linişte de calitate superioară

stăteai între doi pomi marcaţi cu briceagul
şi zâmbeai:
nu pot să vin azi,
trebuie să văd cum moare o mătuşă
strâmbă, veche, singură şi nebună
ca tine

atunci creionul galben a fugit pe-o undă radio
şi difuzorul a plesnit
melcii s-au suit unul peste altul de disperare
şi vorbeau repede
atunci eu am murit de mai multe ori
în braţele unui pui de găină

de bucurie şarpele şi-a pus lentile de contact şi cravată
n-a mai scris cu roşu pe negru
pentru că i-au crescut picioarele la loc

şoarecii dansau cu pisica,
animalele iubeau oamenii
atunci te-am găsit.

 

 

Preşedinte
Marin Mincu

Redacţia:
Răzvan Ţupa
Elena Vlădăreanu
Mugur Grosu
Mircea Ţuglea

contact
 clubul euridice
editura pontica

 

hosted by altair net
design by mit