Cenaclu
Ediþia 55 (1)
Ediþia 56 (2)
Ediþia 57 (3)
Ediþia 58 (4)
Ediþia 59 (5)
Ediþia 60 (6)
Ediþia 61 (7)
Ediþia 62 (8)
Ediþia 63 (9)
Ediþia 64 (10)

 

Cocheta Euridice a ales

     Euridice este curtată de doi poeţi. Fiecare din ei face tot ce poate pentru a-i intra în graţii. La sfârşitul şedinţei, Euridice grăieşte prin gura poetului Mihail Gălăţanu, venit, ca orice oracol care se respectă, în ultimele minute ale întâlnirii. Deocamdată, Marin Mincu îi prezintă „pe domnul Ţupa şi pe domnul Gili Mocanu“. Citeşte Răzvan Ţupa. Autor al volumului fetiş (2001), reeditat în 2003, Răzvan Ţupa „este original, prin căutarea unei formule cât mai abstractă posibil“ (Marin Mincu). Lectură din Corpuri româneşti. Urmează Gili Mocanu, care „vine din artele plastice, ca Elena Passima, Mugur Grosu, Mitoş Micleuşanu“; în curând, Gili Mocanu va expune la Paris. Texte zgubilitice, spontane, suprarealiste (?!).
    După ce Marin Mincu atrage atenţia asupra schimbării mediei de vârste a scriitorilor… consacraţi, citind o listă cu cei mai tineri scriitori membri ai Cenaclului (acum Club de Lectură al Muzeului Literaturii Române) Euridice, la „scaunul vorbitorului“ (pentru cei care nu ştiu, toţi cei care doresc să ia cuvântul în acest cenaclu, trebuie să o facă pe un anumit scaun, pentru că acolo se înregistrează. Cu un reportofon…) vine Nastasia Maniu. E sinceră: textele lui Răzvan au adormit-o şi au trezit-o cele ale lui Gili Mocanu. Octavian Soviany vede altfel lucrurile: „Niciodată Răzvan Ţupa nu mi s-a părut atât de matur ca în seara asta. Poezia lui pare foarte complicată, tocmai pentru că este foarte simplă. Poetul are capacitatea de a găsi în firul realului ceea ce pare viu. Poezia lui Răzvan a căpătat ceva ce nu avea până acum: neliniştea morţii“. Cât despre Gili Mocanu, cel mai mare merit al său, consideră Soviany, este acela de a insolita cuvântul. De scaun de apropie Marius Ianuş, nostalgic. Sau sobru, cum îl vede Marin Mincu. Ianuş mărturiseşte că Răzvan Ţupa a început să-i placă atunci când a renunţat la textualisme. Totuşi, pentru că se află într-o perioadă în care îi place mai mult poezia lirică, nu se simte foarte bine cu poezia lui Răzvan. Ceea ce nu îl împiedică să-i descopere punctul de forţă: „surprinderea acelor mici conglomerate din micile noastre întâlniri cu obiectele“. Marea temere a lui Marius Ianuş este ca nu cumva Răzvan Ţupa să scrie prea mult şi în curând să se transforme într-un autor de cărămizi – nu are nici o şansă, îl asigură Marin Mincu, pentru că e concurat serios de Adrian Păunescu. Gili Mocanu îi pare poetului fracturist că ar veni din alte lumi şi că ar putea să scrie foarte bine proză. Vorbeşte Bogdan Pedivară. Poezia Mocanu îi trezeşte ecouri din literatura americană (Leonard Cohen sau Burroughs), iar poezia lui Răzvan Ţupa îi place şi nu îi place. Are toate ingredientele necesare pentru a-i plăcea, dar îl conving melodia, ritmul, care sunt întrerupte. Ştefania Plopeanu observă la Răzvan Ţupa „o limpezire a discursului faţă de cel din fetiş, care este alcătuit din mai multe posibilităţi discursive”. În textele citite, Răzvan explorează „o anumită stare, care nu e doar a lui, ci a tuturor – o stare de vulnerabilitate în faţa unei catastrofe care se poate întâmpla oricând“. Răzvan Ţupa caută aici „noi fetişuri“, care sunt „o soluţie, o posibilă salvare de moment“. Ce constituie la Răzvan centrul poemelor, timorarea, nu există la Gili Mocanu. „El a trecut de această stare şi acum are o jovialitate şi un amplomb fantastice. Taie discursul, integrează şi grotescul, cu un elan sincer, viguros, real“. Miruna Vlada vede în poezia lui Răzvan Ţupa un caracter pedagogic, iar în receptarea poeziei lui Gili Mocanu nu a putut uita că autorul este plastician. Cristian Galeriu, care nu a mai trecut de mult timp prin curtea Euridicei, a văzut diverse trăsnăi în textele citite. Pe Răzvan îl acuză de duplicitate („înfierează artificialitatea acestei lumi, dar face apologia unei lumi minore, de scame, devenind astfel complicele artificialităţii, al nonvalorii“). Poezia lui Gili Mocanu îl face să se gândească la „diferenţa dintre un masaj şi un sex bun“. În opinia lui Galeriu, Mocanu suferă de lene, „ca un mascul căruia îi e lene să îşi pună prezervativul“ („nici nu vreau“, i-o taie poetul). Pe departe, cea mai la obiect a fost intervenţia Oanei Tănase (critic de artă şi curator), care, deşi a vorbit doar despre Gili Mocanu, a pus punctele de „i“-uri: „Gili Mocanu nu cred că face nici poezie, nici proză, la fel cum nu cred că face nici tablouri. Cel mai răvăşitor vers al lui Gili Mocanu a fost: Gili Mocanu a murit. Nu este aici colaj, ci dislocare a unor situaţii şi reorganizare după alte legi“.
    În sfârşit, ajungem la Mihail Gălăţanu, care, cu siguranţă, a grăit în numele cochetei Euridice: „În seara asta s-a întâlnit poetul cu artistul. Dintre cei doi, îl aleg pe artist. În seara asta, poetul a fost Răzvan Ţupa, iar artistul Gili Mocanu“. Euridice, pardon, Gălăţanu l-a contrazis pe Nicolae Ţone, care vorbise puţin mai înainte, impresionat de prestaţia lui Răzvan. „De mult nu l-am mai auzit pe Ţone mai lamentabil. Tot ce voiam eu să spun, el spunea exact pe dos. E clar că avem în faţă un poet, care funcţionează ca un decodor exact al poeziei. Este un mare mister ce se va întâmpla cu Răzvan. Proiectul lui Gili Mocanu este nebun şi apreciez tocmai nebunia acestui proiect. Important este ca în spatele textului să se găsească artistul“.

Elena VLĂDĂREANU
 

Cum observam şi data trecută cînd a citit la Euridice, Răzvan Ţupa (n. 1975) a trecut de la discursul sofisticat (de sorginte textualistă) din volumul de debut (fetiş) la o exprimare mai transparentă în care spunerea poetică se filtrează de scoriile hermetizante, emancipîndu-se şi limpezindu-ae auroral. În „corpuri româneşti”, subiectul are o „respiraţie” mai degajată cînd stabileşte relaţiile cu lumea şi cu textul, însă se vede că poetul se află încă în căutarea unei emancipari definitive la nivelul poeticităţii. (M.M.)
 

Corpuri româneşti

lent

ne întâlnim pe stradă fiecare cu tristeţile lui
aduse de-acasă pe gură porţi bara de coduri a bucuriei tale
tot ce ne spunem ne dă de lucru

fiecare din noi găsim miliarde de feluri
în care am putea să fim fericiţi, nu-i aşa?
unii vrem liniştea alţii ne mulţumim cu puterea
atletică de a tăcea

nu pentru mult timp şi
mai ales
cine este acest aer în stare să ne înlocuiască

nu pentru mult timp şi
mai ales
avem lumi în care suntem plini de obiecte
şi soarele ajunge fix deasupra creştetelor noastre
gestul cît o ploaie netedă
caldă atins de firele respiraţiei tale
aşteaptă foarte puţin

unde este diferenţa dintre lucrurile reale
şi tot ce se întâmplă în mintea ta
poate între umerii care se lovesc pe stradă şi abia mai suportă
promisiunile oarbe-ale spaimei şi le neagă
cu fiecare mişcare şi
mai departe
cât poţi

alegem să vedem sau /şi mai bine/ bănuim
respiraţia este o hotărîre absolut personală
care din cînd în cînd potriveşte liniştea cu un clic

o lume după sufletul tău care sunt mişcările tale
după sufletul meu care este gestul meu continuu
după chiar sufletele fiecărui gest o lume

ai vrea să vezi colţul străzii dis de dimineaţă
când încă mai poţi să nu te grăbeşti
cărucioarele de pâine sunt împinse lejer spre magazinele mici

ne conduce legătura pe care o avem între noi
legătura pe care anunţurile publicitare o numesc viaţă
cu ochii tăi vezi chiar puţin orbit de claritate
ne înţelegem cu respiraţia şi tonalităţile ei
pot să conţină orice


mă hotărăsc cu tot corpul

forţa luminii te face să crezi
că maşinile dintr-un moment în altul
ating crengile cele mai înalte de pe marginea şoselei

poţi să aştepţi o ocazie mai bună
dar nu rezolvi mare lucru praful se ridică de-a lungul
şoselei ca o fantasmă a apropierii

liniştea era exactă
soarele se mişca încet fiecare secundă
se prindea de pielea mea construia un tobogan
sau o bandă rulantă pînă la gust
dumicaţi de argilă îmi ieşeau de sub limbă îmi venea
să întreb „coborâţi la prima?” eram încă
pe marginea şoselei eram mulţi rău
şi fiecare aveam imaginea lui despre ceea ce se întâmplă.

unii plîng dar nu le vezi nici măcar ocii umezi
alţii aşteaptă să vadă ce se întâmplă alţii
urlă cu toţi porii pradă momentului
tu trînteşti portiera sau ce-ţi este la îndemînă
ghetele mele scrâşnesc pe asfalt şi ziua inevitabil continuă


lent

hai să nu ne spunem lucruri urâte
într-o seară aş fi preferat să ajung mai repede acasă
îmi ascultam respiraţia în timp ce mergeam pe stradă

ceva mai puternic era gustul care-mi rămânea lipit de dinţi
încă dornic să se întoarcă la pielea întoarsă proaspătă
pe care o sorbeam ceaşcă după ceaşcă

pantofii se strîngeau pe tălpile mele de plăcere
aproape mă durea şi respiraţia repeta mereu acelaşi lucru
prelucram aerul ar fi putut să mi se facă frică
toate casele erau tot mai departe ar fi prins bine
măcar o pată pe cămaşă din cafeaua aia care ne-a ţinut faţă în faţă

este foarte tîrziu şi hainele încep să strălucească din ce în ce mai tare
aerul îmi filtrează por după por
un plămân şi-apoi imediat celălalt

după asta poate să urmeze orice şi într-o clipă
luminile de pe stradă se sting şi se aprind la loc


lent

poate că îmi lipsesc banii poate
urmele unei afecţiuni arhaice încă îmi mai dau frisoane
între două mişcări în mijloacele de transport
cînd aşteptarea îţi presează tîmplele
şi ca o durere de stomac descoperi că şi singur suporţi la fel
scuturările nesiguranţei

găseşti ca o senzaţie oarecare între zeci de stări obişnuite
dorinţele simple-ale atingerii
şi tăcerea

o să stai puţin aici
cu mintea complet relaxată
orice neînţelegere e numai o invenţie
cît se poate de inutilă -da’ la fel este şI înţelegerea

după amiaza asta în care tac şi
aerul se prinde încet încet de piela mea
ar putea să fie este destul


lent

de ce nu mi-ai spune de posteritate
de atenţia care răscumpără tot
chiar şi o viaţă în care vinzi bucată cu bucată tot ce eşti

magazinele lucioase nu ştiu de posteritate şI noi
Misticii luminii nu suntem decît nişte magazine lucioase
Cu umbrele parfumate tolănite în şina uşilor glisante
tălpile noastre-articulează clar pe o şosea ca o limbă
pentru care nu există nici afară nici înăuntru:

nimeni n-a murit niciodată doar
că poţI să ai chef să nu te mai vezi pe cînd morţii
sunt nişte inşI care îşi închipuie că alţii cu totul alţii decît ei trăiesc

în rest vîntul îşi face treaba cu mâinile noastre

îţI doreşti unul după altul ultimul tip
de respiraţie şi reuşita liniştii în acţiune, formele
obosite-ale relaxării să ajungă la capăt şI acolo tu
gata să primeşti orice orice orice inclusiv reuşita gesturilor tale
expuse ca o încheietură pe care nu se vede nici un tatuaj


durerea e o limbă străină

un corp românesc ştie să nu aleagă i se pare
că atunci n-ar putea să-şi mai scuze durerile comode

pentru asta stai aici întîrzie cu tot corpul tău
poţi să fii un breloc sau un abţibild
şi într-o zi toată muzica respiraţiei o să dispară
de la sine

sau invers

cu mîinile pregătite să primească liniştea
ca pe un sandviş am stat în autogară
pînă mi-a venit să plîng

aerul avea gustul frunzelor proaspete
pregătisem tot; oamenii erau la locul lor
nu aveam decît să privesc hoardele ultra-rapide ale serii
se gîndeau ce bucată din mine să consume mai întîi

nici nu credeau cînd m-am ridicat cu paşi liniştiţI
să-mi văd de treabă
în limba mea maternă ca pe un skateboard


lent

nu îţi vine să crezi la început
că un om îşi schimbă o faţă cu alta
la fiecare două minute
şi nu vezi decît ce ai adus de acasă
respiraţia ta ocupă treptat fiecare trup
apoi ocupă tot ce îţi stabileşte poziţia în faţa
cănii galbene de cafea

doar cîteva momente gîndurile noastre
erau suspendate pe melodia fragilă a respiraţiei
asta-i tot


transmitem în direct

anii pe care i-am pierdut cu ochii aţintiţi la reacţiile unei umbre
se lipesc de colţurile blocurilor,
se şterg la gură cu podeaua cauciucată de prin tramvaie
Le spun ani pentru că aşa au spus la televizor,
vechi bilete de autobuz rătăcite prin buzunare şerveţele mototolite

am ajuns să prefer mişcările care despică şi
mişcările lente ale cutiei toracice lasă lumea să se întâmple
în secţiunea aceasta deschisă în corpul străzii

pe nouă octombrie se volatilizează fiecare moment
fire lungi
dintr-un tricou pe care mi l-ai lipit de faţă se prind în liniile de înaltă tensiune

cine nu te lasă să trăieşti

nu se poate decât să trăieşti

toate clişeele care mi se înghesuie în gură ca un bol de pâine crescând
pentru că le-ai chemat cu fiecare gest
se trezesc în gurile prezentatorilor de ştiri
între paginile chitanţierelor pe care le completezi
şI în sunetele obosite din poveştile pentru
copii (pentru că aşa au fost scrise)

pentru a asigura înţelegerea bifaţI una din variantele de mai jos

dar sunt lucruri pentru care n-ai nevoie de ambalajele înţelegerii
sigur, totul se negociază şi în capătul negocierii este tramvaiul
care nu mai pleacă nu mai rămîne
se desface ca o floare aş zice dacă mi-ar plăcea florile

dar să nu ne mai gîndim rugina rezolvă totul

se poate numai trăi restul este ceea ce vezi la televizor

pînă şi cremvuştii ştiu asta pînă şi oamenii de ştiinţă şi controlorii din autobuz
şi reacţiile lor se ascund
în spatele unui tub catodic pe care îl întorci cu faţa la geam
ca să nu mai fie niciodată vorba despre asta şi aparatele
şi indicatorii şi pacea veşnică şi deep throat talk show
îngheaţă uluite de fantasmele liniştii


obiectele respiră cu gura ta

sigur ti-ai pus la punct un corp de care îţi dai seama că nu ştii decât tu
în rest trebuie să aduci aminte iarăşi şi iarăşi
de fiecare organ în care pulsează fabrica de chibrituri
de pleoapele tale de peste semaforul de la romană
dă glezna ta pe care coboară toată lumea la metrou
poţI să nu mă crezi dar toate astea se întîmplă aşa cu fiecare dintre noi

obiecte despre care nu vrei să ştii decât că sunt obiecte
şi atât întind mâinile cuiva care s-a îndepărtat puţin
aşa cum încercase să te asigure şI atunci cînd cu gura deschisă
în tramvai trecea de pe limba lui pe limba ta obiectele astea
fără legătură cum spui cu nimeni

poate doar eu văd toţi oamenii încolonaţi în spatele unei brichete
cu mîinile strînse în gazul volatil, sub o presiune convenţională
respiră respiră

aerul se lasă ca o înserare calmă printre blocurile care suntem


lent

nu te gîndi nici nu mă cunoşti într-o zi nu mă mai cunoşti deloc
îţi promit că n-o să mă mai cunoşti deloc şi ăsta-i şi visul meu
între atîtea persoane pe care parcă le ştim de undeva

îţI aleg cele mai potrivite adevăruri de moment

cum fiecare încă mai suntem mai mult decât simpla uitare
cât e nevoie să uit ca să-mi aduc aminte un singur gest
pe care să nu-l facă nimeni altcineva nici controlorul obosit
nici contoarul stresat din parcare nici prezentatoarea ştirilor
nici hansel nici gretel nici fetiţa cu chibrituri doar liniştea

doar braţele din aer care ne consolează şi asta ne place

ajunge să ascult şi uriaşe mecanismele agitaţiei se blochează
în ceva aşa de simplu ca aerul chiar aerul şi
capul meu ar putea să pleznească dar asta n-o să se întîmple
doar cîteva semafoare o iau razna şi toată şoseaua devine
o sărbătoare atunci garantezi liniştea atunci garantezi tot

***
sticlele goale de pe trotuar inca le mai umpli cu ce vrei tu 
iti faci un material cald manipulabil din gesturile zilnice iti asezi fruntea in maini ca intr-un set de cashti in care trebuie sa bagi muzica trebuie sa bagi muzica trebuie sa bagi muzica 
cand ai fost ultima data infasurat in zapada
cand te-ai ridicat dintre palele transparente ale gandurilor
cand ai deschis ochii  
ai pus lumea la loc pe strada si strada ai potrivit-o
sub pasii zilei atenti ca niste lacrimi unde ai pastrat toate visele tale
legate bine picatura dupa picatura cu fire de par pe care ti le mai creşti inca pe maini 
de care nu ai nevoie dar care inca mai esti tu 

ţările de kitsch

trebuie să-ţi iubeşi nasturii şi făpturile nesigure din care îţi sunt alcătuite
genele trebuie să îţi iubeşti ghetele şi degetele de la picioare trebuie să îţi fie
in mijlocul inimii trebuie să mergi încet prentru că mergi pe sângele tău
să ai mişcări largi
şi într-o zi o să-ţi desfaci unul dupa altul fermoarele spaimei
visele năuce pe care ţi-ai ridicat termocentralele plăcerii
& gandul că te mai poţi întoarce pentru că te mai poţi întoarce
dar ce folos

între toate copiile copiilor între monalisele crescute pe zâmbetul cravatei de mătase
alegi între un covor zburător şi podeaua lucioasă pe care dacă te aşezi
îţi marchezi liniştea cu un sunet uşor din fundul gâtului

grădinile tale cu flori care imită foarte bine plasticul pânza
gradinile tale cu puşculiţe plimbate de copii în uniformă
dintr-un colţ în altul al casei de sub bibliotecă sub fotoliul de la televizor
de sub preşul de la intrare sub aragaz

deschide butoanele si gazul o să înlocuiască tot
ei nefericiri înguste ca nişte paturi pentru copii
ca nişte minţi obosite de acelaşi & acelaşi discurs

deschei un nasture şi cămaşa izbucneste ca o flamă
în fiecare zi am făcut câte un pas înapoi după ce am mers ore întregi înainte
şi în spatele meu ceşcuţele de porţelan în care am păstrat gălbenuşul unor ouă sparte
au fost o asigurare suficientă, dacă nu te las în pace nu ai cum să plângi

de pe comoda bibelourile mici cu faţa andreei marin au zâmbit încurajator
suntem cu tine, suntem alături de tine eşti mâinile şi picioarele şi sexul nostru bucuros

bine vroiam să fiu bucuros pentru asta îmi aleg o grădină plină de tramvaie
între ele îmi intind chioşcurile prietenoase liniştea mată dintre o gaică şi cealaltă
din ce în ce mai goală & unde nu mai trebuie ceva eşti tu


& o figurină bântuie prin sângele nostru

sinuciderea a fost mereu subestimată
de-asta şi apare în cele mai ridicole ipostaze
congestii şi echimoze în soarele mărunt al primăverii
desfăşoară circuite integrate atingeri fictive

eşti confuz între două limbaje mintea ta se bucură
când fixează în aer siluta incertă care ne urmăreşte
poate că sunt eu poate sunt izbucnirile fade-ale amintirii
desfăcute din figurile noastre-agitate

când s-a topit gheaţa din paharul cu ceai
când deschidem larg ferestrele şi stăm dezbrăcaţi
pe pervaz este prea târziu şi atunci e momentul
ca o eclipsă de lună pentru vârcolaci de sub pielea capului
apar câmpurile tensionate întâlnirile definitive  care răspândesc gustul

cu genunchii la gură marele povestitor imberb
îşi pregăteşte zâmbetul să smulgă orice aparenţă din oboseala noastră
are mîinile prinse în clapele la care ne e conectată memoria şi spune
că e stăpânul unor şiruri de femei pe care le poartă la glezne
să merg aşa mai departe, când rîd să rîd cînd plâng să plâng
cu mintea traumatizată de plăcere flutură documentele distrugerii semnate în alb

au găsit tristeţea şi au simţit-o sălcie
fără să plângă şi-a îmbrăcat tricoul subţire
furia graţiei întinsă pe umeri o face să pară mai înaltă
„ai urât vreodată pe cineva încît să-ţi scufunzi mâinile în pîntecul lui
ca într-o chiuvetă?” ne-a făcut planuri să închiriem camere să le curăţăm şi
să le închiriem mai departe mai scump mai sigur... „uită-te la mine, sau n-ai iubit niciodată pe cineva încît să-ţi simţi mîinile curate pe pîntecul lui!
am găsit tristeţea am căutat să o închiriez”

prin sângele ei în derivă se strecoară continentele
cum le ştii de le şcoală de pe harta jerpelită
se atrag apar pe piele ca o eczemă fericită

fiecare deget strânge băştinaşii săi cu dubluri dispuse să rişte

oraşele morţii – povesteşte el – au blocuri de locuinţe
exact ca ale noastre muzici înregistrate îşi
delimitează teritoriile groaznic de înghesuite acolo
străzile sunt pline de îmbrăţişări & acte sexuale din care
nu lipsesc decât oamenii

dispar şi ultimele aşchii grăunţele reci
se întind în lichidul pufos răcoarea se lipeşte
de amiaza unui an nou străvechi
înainte se ieşea la arat pe vremea asta

nici înainte nici după

cu aparatele de înregistrat pornite şi astea există în oraşele strivite pe soare
numai noi crescuţi unii în alţii ca degetele într-o mână mâna încordată
pe lemnul neted pe tocul geamului deschis-închis

nici înainte nici după

te ridici în picioare în oraşul plin de oameni
dezbrăcaţi nici tu nu porţi haine privirea
ta se deplasează lent de la paharul de ceai
la măştile de carton presate pe calorifer

sinuciderea a fost mereu subestimată
au inventat panouri cu morţii fruntaşi
ori ei nu sunt decât obiecte pe care
numai tu cu o viaţă în fiecare suflare
le aşezi pentru luciul lor de vechi
pe podeaua fiecărei camere când termini curăţenia

sinuciderea a fost mereu subestimată
& nu este mai puţin decât periuţa de dinţi schimbată periodic
dimineaţa & seara dimineaţa & seara
îţi apropie zilnic aerul tău să fie al tău
& nici mai mult

 

Despre artistul plastic Gili Mocanu se poate spune, deocamdată, că are o mare îndrăzneală în a mînui materialul lingvistic.Lipsit de complexele celor ce vin dinspre studiul filologiei, el nu se teme de nici un fel de repercursiuni, folosindu-se de cuvinte ca de nişte elemente constitutive ale unui decor neoabstracţionist. Efectele poetice se obţin, astfel, prin purul hazard al unei expresivităţi neasumate în mod programatic. Nu ştim dacă metoda colajelor va fi, în continuare, la fel de fericită în direcţia preocupărilor sale poetice, dar se poate susţine că există suficiente argumente pentru a afirma că Gili Mocanu este poet. (M.M.)

 

Pe plajă

Trăiesc în rectul unui animal sălbatic, receptiv la păcate
Păsările mă scot curat pe cioc în cunoştinţa mea, sub cataractă
Sînt prietenul intim al personalităţilor, cum se va dovedi,
din aşternut zbor direct în cuptor, lingă prăjiiuri şi plăcinte,
propulsat de cianură.

Zbor deasupra americii cu R, de la cuRaj extrem
traversez o parte a vegetaţiei, ca apoi să spun adio
dar traversarea nu se mai termină
îmi dau amorţeala pe spate, ca pe o freză
pregătit pentru veşnicie cu ursul deşteptător

Dar în program e o eroare, cred că unii dintre noi sînt fără milă
de aceea publicul se extaziază în faţa primului care spune
adio Dirijorul ştie ce e în inima mea dar şi el se preface
şi orchestra la fel
în timp ce echipa mea doarme, mă simt singur,
meciul a fost greu, aşa e, s-a lăsat noaptea
„De ce trăieşti atit de închis?” şi adorm şi eu.

Profesoara primeşte florile, ies pe coridor cu vaza în braţe
fluidul se inversează cu solidul
cu inima deschisă intru şi eu pe scenă
Barton Richard mă încurajează în stilul său spaniol
iar după recital adormim împreună, în braţe.
Elisabeta? O curvă cu ochii violet.

Apoi uit tot şi lumea tace, ca o minciună.
Barton s-a sacrificat, anunţ.
„Atingi iarba din prăpastie cu oglinda!”
Barton mai spune ceva:
„Vin dintr-un oraş necunoscut, începe el,
şi am pentru voi o surpriză mare. HA!
E vorba de vocea mea.

Spectacolul e gata, dau să îl conduc afară
dar maşina e-n flăcări,
n-ai fost atent mai devreme?
Îl duc pe plajă, dezamăgit

Două uşi închid în urma mea,
pentru prietenie şi dragoste.
Natura, indiferentă, ne-atinge cu cubul de gheaţă pe burtă


Partenerul

Partenerul mă urmăreşte cu şalupa,
în traseu extermină tot ce vrei.
Vegetaţia, fauna, triburile ocrotite de alţi băieţi,
arma biologică, în dreptul lui capătă altă chestie,
o chestie care mă urmăreşte, în dor

„Mi-e indiferent” cînd îmi stropeşte cutia craniană
cînd trece cu şalupa,
„nu vreau să fiu de rîsul celorlalţi băieţi”

Bruce, ăăă, îl cheamă, mă supăr cînd mă minte
„dă-mi bani” te rog fruntos
totul depinde de fnine

Calea roşie e departe de locul unde mă spăl de el,
ne desparte legătura de sînge


Clubul

Doamne, am o echipă grozavă
alcătuită în timp!

Moartea nu poate veni în clubul meu.
Planurile de viitor, în mintea mea sînt jumate
restul în coechipieri.

Doamne, prelungeşte-mi viaţa,
clubul meu prosperă in timp!


Pe buze

Pe buze sînt numai semne vesele
veselia este istovitoare.
Timpul este lung pentru schimbare,
la ţărm începutul e imposibil de recunoscut
Tînărul mă traversează cu pălăria în mînă
ce să spun? ca un cîine sălbatic se comportă
pe holul glaciar al începutului de aecol

Are părul lung, îi flutură pe spate
încălţat în roşu vine din deşert
Avion de război cu aripile rotunde
„nu ştiu dacă erai şi tu în visul ăsta,
cred că da, cred că”

Tu mă cunoşti cel mai bine, în alb, alb
„mă prefac, te mint”

Bagă cheia în contact, mă traversează
Lasă în urmă cadouri, în burtă,
ce să spun?
războiul stelelor de iarnă în burta mea,
asta spun

Printre marcaje, veseli alergăm,
îl aştept să m-ajungă,
ne încercăm puterile la halteră, ai înţeles?
pe marginea patului „mi-e frică să nu-mi vină''

Pieta se aprinde intrînd în atmosferă
cade pe pista paradită
înstelată de flegme golăneşti,
tăcerea are un fond optimist,
jumate virus, jumate tratament

Partenerul meu cade o dată cu mine
intrăm în atmosferă
plîngînd nervos ca în New York
înainte de jumătatea distanţei


Mister Charlie 2

Am impresia că Charlie este Alioşa lui Karamazov
alunec pe limba universală consultînd sfintele traduceri
îmi spulber confuziile tentante ale vechilor asocieri şi...
„Numai să nu-ţi scape ceva ca să nu-ţi mai dai seama că”

Ocazie cu care, pentru siguranţă, am o întîlnire cu piticul umed.
Atmosfera e adecvată principiilor mele.

Mergînd către locul de întîlnire am observat drumul cum se lăţea, nu contează
dar de undeva de jos 1-am văzut pe Domnul, în trecere şi el.
Am apucat doar să-i transmit salutul:
„Eşti premiantul sufletului meu, băiete!”
Charlie avea tot spatele ud.
„Charlie!”


Creaţia

Creaţia se face in mijlocul ochilor,
ca la cinematograf, îi explic tînarului drăguţ
în timp ce ne plimbam cu barca pe lac
dar el e prea prost ca să înţeleagă.

Aşa că la revedere, din spate pari vesel, prostule!
Timp în care sînt numai atent la ce îmi trece pe deasupra capului,
la podurile crăpate şi turnurile înclinate de alinierea planetelor.

Îi explic unde se formează imaginea
dar tinerelul mă priveşte şocat.

O să am o transmisiune în direct, doar pentru tine,
ca să înţelegi, dar el nu mă crede.

La un moment dat vede un grup de animale pe mal.
Ce animale ciudate! Exclamă
Îti dai seama ce reacţii chimice? exclam şi eu
Apoi privirea îi aluneca, să ştii că te nu ştiu ce,
nu pot să spun aia

Abia aştept să mă întorc acasă şi să mă las la discreţia ventilatorului
şi a bilei care merge prin casă
pentru că sînt zile în care parcă sînt gata să mor
zile galbene în care visez perfect

După faza de căcat pe care mi-a făcut-o cu inelul, am luat-o spre casă.
Cu greu prind ultima cursă a bărcii de salvare şi a ultimului măgăruş
Cu inima strînsă intru în bloc şi iată-mă la intrarea în apartament.
Treptele nu se opresc în faţa uşii
De data aceasta ele urcă pînă la
Privirea mi-este atrasă de urmele ude.

Ce vrei să spui? Că sînt urme de paşi?
Da, ale pantofilor negri, de lac


Obsedat de politeţe

Sînt obsedat de politeţea de a-i da bună ziua.
Cînd îi telefonez adopt o voce misterioasă
de motan lasciv. Şi ea e foarte talentată şi îmi răspunde: bună ziua.

Am cunoscut-o de revelion, pe vapor
e secretară la minister.
Cînd am fost la ea acasă, „uite copilul meu”
vrei să vorbim despre drac?
Ăsta e subiectul? Satana?
De faţă cu copilul?

În timp ce copilul mă strînge de deget,
mă adaptez strîngerii lui şi încrederii.
Cu cealaltă mînă îl mîngîi ca prin apă.

„Mă chemă Carla, lucrez la minister”, ştiam
îmi alunecă peştele şi îl prind înainte să atingă copilul.
„Prinde copilul!”
Fără să ştiu ordinea priorităţilor.

Carla scapă poşeta în apă
ţigara-mi cade în oglindă.
Atenţia deschisă asupra frumuseţii,
asta e oaza masacrului de la Rotterdam, oraş cu vechi tradiţii pentru mînie.

Deodată copilul Carletei se ridică,
vrea să se joace cu toate lucrurile deodată
nu sînt gata pentru asta şi mă întorc în vînt.
Asta e una din plăceri.
în timp, Carla e fericită,
îi cer permisiunea pentru orice.
Sînt la discreţia a tot ce e în jur.
Am idei diferite pentru diferite chestii, asta e baza:
Masa de şah în întregime acoperită de piese.
Mă autopsiez cu generozitatea plictisită a regelui.
Mă interesează problema egalităţii şi a inegalităţii..


Cît iubesc muzica rock!

Cît iubesc muzica rock!
La o înjurătură îmi tai urechea pe cîmp
situaţie comică, aştept să se termine.
Golan de constanţa îmi tai urechea şi eu.

Situaţie comică, fluieră Bălan (cal) la ureche
şi îmi dă o karată în faţă
învaţă porumbelul să zboare aruncîndu-l din copac
„Aici mă antrenez!”

O karată in obraz, situaţia comică
Nu ştiu dacă l-au văzut toate gagicile
eu văd doar două cum se întorc
primăvara se freacă de elasticul fustelor lor
Dar un amănunt:

Două ferme de păsări au fost evacuate
plus două sere de flori
în curul gol la perete mă piş

De la distanţă se vede că am avantaje printre băieţi
ei în crampoane iar eu desculţă, pe ce?
Coechipierii strigă „staţi aşa!”, le strig şi eu

Din poartă le urmăresc balonul
şi fără să mă controlez îmi îndoi buza de jos şi mi-o muşc
şi cînd cred că gata, ale caişilor flori îmbobocit-au


Probleme personale

Ce face bărbatul meu cu două femei în piscină?
Doamnă?, o ia de la capăt, aprinde farurile,
o taie direct prin pădure, educă poporul
şi printre chestiile oficiale scapă şi cîte ceva despre problemele ei personale
cum că „n-am avut niciodată discuţii prea grave cu soţul meu
dar de cînd am făcut cunoştinţă cu dumneavoastră
iahturile scîrţîie în gheaţă
desprind deportaţii ascunşi sub cală
dar gardul n-a făcut victime niciodată
culpa mea e mondială.

C’est avec un minimum d’abstraction,
en restant plus du sensible que l’on atteint que les couches superficielles du réel,
c’est avec un maximum d’abstraction que l’on va au coeur du réel,
tant l’abstrait n’est que ce qu’il y a de plus caché dans les profondeurs du réel


David ne găseşte

David ne găseşte într-o cameră stînd cu picioarele pe masă
mîncăm portocale şi aruncăm cojile pe jos
„taci!” în obezitatea lui interioară ne aude cînd glumim
Sînt purtat de diferite chestii şi cad în boschet
mă trezesc înconjurat de bondari

Tînăra mă găseşte vesel, fecundat
Sînt victima lumii de limbi şi de muncă,
sînt victima gravidităţii.

Merg la Hollywood pentru cintăreţ.
„Cîntăreţ? Nu ai voie!”

Cîntăreţii holywoodieni cad victime porcilor
Domnul David nu trebuie să renunţe la Domnul Lumină

Este iarnă, iar luna cadourilor
hainele cîntăreţului sînt curajoase
dar iată că pierde exactitatea procesiunii
se împiedică şi cade pe tabla încinsă a acoperişului

„excelent!” mă eliberez deodată, orbit de soarele reflectat în caietele de şcoală
„Taci!” Din cutie lipsesc două mii de bomboane
Le-ai numărat şi pe cele din brad?


Tînăra pisică

Tînăra pisică ţine la siluetă
dar cred că nu am ales bine ziua în care s-o forţez la lascivitate.
„Motanului o să-i placă”, îi spun eu,
„lasă-te moale, pe piatră”

În spatele acestui personaj drăguţ se ascunde moartea,
pericolul vine odată cu el.
Moartea pe care o reprezintă e optimistă,
e obsedată de relaţii, mereu altele.

„Nu vreau să ne amestecăm”
Deci amîn pisica, e mai bine aşa.
mă bucur de individualitate în esterica momentului,
iar moartea, amabilă, mă ameninţă cu neatenţia.
„E o eroare”.

Cuore, servitorul meu, în inima lui de copil – un sinucigaş,
ţine mîna pe declanşator: „Vrei ultima ţigară?”
Asta mă molipseşte de responsabilitate,
de mesaj eroic, de sacrificiu.


Anul

Mă plimb la capătul anului şi al nopţii, sperînd
ploaia este înaintea mea, zîmbesc
e bine, mă oglindesc în cerul chemărilor
sînt singur şi căsătorit, bondar
în viaţa de miere, veselie maximă

Singur la revelionul sufletului, „la mulţi ani”,
la mulţi ani şi ţie!, oraşul e tort.

Ăsta e viitorul, dragă soţie
între descoperiri ştiinţifice şi de altă natură

Doi cîini sălbatici aleargă unul spre celălalt
şi deodată trei. „La mulţi ani!”
Asta e viitorul emoţionant
sîntem în siguranţă şi într-o oarecare linişte
cu spatele la natură

Acoperim prcgramul de divertisment transmis la ora de minimă audienţă
interpretînd rolurile cuplului pulă şi pizdă.

Zîmbetul meu cu colţurile căzute este retribuţia
pentru o secundă de dezechilibru pe stradă, în concediu


Iată o problemă

Iată o problemă înainte să urc în maşină,
înainte să fac cu mîna celor care aplaudă:
Vîntul îmi răvăşeşte şuviţa.
În rest bretonul şi cum îmi vine la ceafă sînt chestii suplimentare
la începutul mileniului.

Imediat pe piruetă, imediat pe motocicletă
mă chinui să rezist ritmului cu care mă îmbrînceşte
timp în care poate apuc să intru in vorbă cu cineva
pentru capricii, poate scrupule mitologice,
timp în care poate apuc să îmi limpezesc nelămuririle
legate de constelaţiile aerobice şi să plec.

„Te ascund în cuptor!”
(printre plăcinte)


Puiul

Fantoma escaladează maşina vorbitoare
Ce vrea să spună, care este subtilitatea, nu înţeleg.

Prima imagine este cu el la volan, alături de ea.
Se ceartă fără nici o speranţă
şi deodată aparatul iese şi intră în bornă.

Fantoma triumfă lacrimogen în suflul repertoriului de operă
Nu pot să fiu mai rapid decît îmi suflă fantoma să fiu
ne oprim în staţie iar cei care aşteaptă, urcă.
Tăcem toţi.
Aşteptăm dezlegarea fantomei, dar nimic
şi plec nemulţumit de la locul faptei

A doua imagine este, ca de obicei, cu maică-mea
care se odihneşte pe un stîlp electric trîntit
Lemnul e uns cu motorină,
amîndoi pe margine, mişcîndu-ne în faţa copilăriei mele.

Calc pedala de viteză pe înălţare, he-he, fantoma intră în templu
se întunecă la faţă, ca un om
Soldaţii germani escaladează trenul cu deţinuţi
cineva din staţie înţelege ce spune fantoma
„Escaladarea trenului”
lumea este pericol de moarte în oraşul plăcerilor

Fantoma are dreptate
trenul care pleacă din oraşul plăcerii este escaladat de soldaţi germani, înarmaţi,
asta simt şi eu, sprijinit de perete, acoperit cu puful puiului.
Structura este o capcană

Folosind glasul fantomei, puiul strigă:
„Răsturnarea trenului german reprezintă o situaţie de confuzie politică!”
Aparatele plutesc în larg,
puiul, revoltat strigă în consiliu: „Nu mai suport greşeli!”
Strategiile miniştrilor stîrnesc deja scîrba puiului maturizat
Ventilatoarele îi zboară şuviţele transpirate din jurul ciocului
„Nu mai suport! 1947! 1810! 1600!”
 

 

Preşedinte
Marin Mincu

Redacţia:
Răzvan Ţupa
Elena Vlădăreanu
Mugur Grosu
Mircea Ţuglea

contact
 clubul euridice
editura pontica

 

hosted by altair net
design by mit