Cenaclu
Edižia 55 (1)
Edižia 56 (2)
Edižia 57 (3)
Edižia 58 (4)
Edižia 59 (5)
Edižia 60 (6)
Edižia 61 (7)
Edižia 62 (8)
Edižia 63 (9)
Edižia 64 (10)

 

Pe urmele lui Ovidiu de la Roma la Angela Marinescu

    Pe 3 martie, oaspeţii clubului Euridice de la Muzeul Literaturii din Bucureşti au fost Mircea Ţuglea şi Ileana Bâja, obişnuiţi ai Cenaclului de Marţi de la Universitatea Ovidius din Constanţa. Mircea Ţuglea a adus o proză pe care a citit-o cât a putut de clar. La polul opus, Ileana Bâja a citit poezii. S-a grăbit puţin, aşa că efectul pe care l-a lăsat atunci când a pus foile la loc pe masă a fost ambiguu. A durat un timp până când cineva şi-a luat inima în dinţi ca să rupă tăcerea. Marin Mincu şi-a amintit că locurile descrise de Ţuglea îi sunt cunoscute, şi textul citit are cu totul altă rezonanţă pentru el, de aceea s-ar putea să aibă tendinţa să-i fie favorabil. Discret, Mincu lansează şi prima referinţă pentru textul lui Ţuglea: memorialul de călătorie gen Dinicu Golescu. Însă, pînă la urmă, Elena Vlădăreanu a vorbit prima: „Nu ştiu din ce face parte textul citit de Mircea Ţuglea, dar mie mi s-a părut că seamănă cu nişte însemnări de călătorie. Mie îmi plac scrierile intimiste dar aici perspectiva pare să alunece destul de mult. Poemele au multe lucruri care n-au ce căuta într-un text... Aş mai nota o tendinţă spre anecdotică pe care Ileana Bâja o cultivă”.
    Marin Mincu îl invită pe Ţuglea să povestească despre aventura italiană, dar prim planul rămâne pe conducătorul cenaclului, care precizează câţiva din termenii discuţiei despre memorialistică. Valentin Iacob îl vede pe Mircea Ţuglea „abia din momentul în care începe să vorbească despre mirosuri”, iar atunci când se referă la poemele Ilenei decide că într-adevăr sunt inegale. „Ţuglea este curajos dacă poate să reţină mirosurile neplăcute din Roma”.
    Un comentator care îşi face exerciţiul retoric din ce în ce mai bine este Alexandru Tiepac, care găseşte textul lui Mircea legat „de o anumită psihoză prin care ne învinovăţim pentru multe aspecte din ceea ce se întâmplă la ora actuală cu românii în străinătate”. Tiepac gestionează „locurile comune pe care Ţuglea îşi ia riscul de a le sonda: comunismul, ţiganii, murdăria.” „Imagini neplăcute găsim cu sau fără români, dar aici avem un stil care din păcate rămâne liniar, fără variaţie, lipsit de dinamism”. Tiepac mizează în schimb pe poezia pe care a auzit-o: „Mi-a plăcut! Poeta a reuşit să aşeze un accent mai profund pe lirism, pe mesajul poetic, ea se poate distinge prin tematică, dar noţiunile şi imaginile pe care le utilizează o fac să fie diferită de tot de se întâmplă în noul val al poeziei... dar nu sunt chestiuni de rutină...” Poetul Marius Ianuş nu se îndură şi intervine din sală: „Totuşi chetia aia cu Morţii şi vii pe Calea Victoriei este de la Nichita Stănescu şi este destul de obosită. Spui că nu ţi se pare nimic vechi, tu, se vede că ştii despre ce vorbeşti, dar...” Tiepac insistă: „eu nu pot găsi la Ileana Bâja un text care să spun că nu-mi place de la un capăt la altul...” Iarăşi Ianuş: „Trebuie să stabilim unde situăm un autor: în cultură sau în civilizaţie, pentru că este o distincţie pe care putem să o facem dacă luăm în considerare natura referinţelor pe care le are”. „De la un punct încolo obiectele intelectuale se transformă în obiecte afective”, întăreşte Valentin Iacob, continuat de Marius Ianuş, care se leagă de masculinitatea şi feminitatea felului în care sunt tratate afectele în poezia Ilenei.
    Ştefania Mincu remarcă mai ales felul în care „sacrul este amestecat cu profanul la Ileana Bâja. După ce ne-am obişnuit cu reducerea profanului la sacru, este de reţinut o asemenea operaţie.” Trecând la textul lui Mircea Ţuglea, autoarea Stării poeziei găseşte de cuviinţă să-l prezinte pe autor ca omul „care a inventat proezia”. „Într-un text de memorialistică, într-un jurnal totul devine important dacă autorul păţeşte ceva.” Pentru a duce mai departe analiza tocmai începută, Ionuţ Chiva îşi dă seama „că bucata de proză a fost puţin neglijată” şi identifică un fragment care „ar fi originea textului”. Din poezie, Chiva spune că a gustat în mod deosebit un vers, de aceea preferă să se abţină. Urmează Grigore Şoitu, care este un cunoscător al scrierilor lui Ţuglea, aşa că îl plasează foarte uşor într-o linie a obsesivilor care preferă să îşi dizolve obsesiile în formulări criptice. Pentru Ileana Bâja referinţa lui Şoitu este Angela Marinescu.
    Miruna Vlada vede bine câteva asocieri pe care le provoacă textul lui Mircea: Roma-Rroma, notează şi momente puternice în text. În schimb poeziei îi reproşează faptul că este predictibilă iar titlurile sunt foarte căutate. Un vorbitor care a afirmat că i-au plăcut textele poetice a fost Bogdan Perdivară. „Am remarcat o voce feminină autentică. Se poate urmări traseul poemului până la un derapaj interesant în intelectualis. De fiecare dată textele Ilenei curg bine, se leagă şi apoi derapează cu o imposibilitate a salvării.”
    Nicolae Ţone critică mai întâi cronica de cenaclu, adică tocmai textele pe care le citiţi, cinstit este să notăm...şi să dăm concurs pentru post (cei interesaţi sunt rugaţi să ne contacteze sau să trimită cronicile de cenaclu deja scrise la Euridice pe adresa Editurii Vinea). „Poezia a fost corectă”, consideră autorul lui Nicolae Magnificul. „Mi s-a părut totuşi că este vorba despre o tehnică păguboasă, ceea ce îi lipseşte este demenţa. În schimb, orice ar scrie Ţuglea tot un fel de poem îi iese”. Şi, ca de obicei, Cristian Galeriu anunţă că se apropie închiderea serii, felicitând-o pe Ileana Bâja pentru intelectualism şi remarcând un fel de Imitatio Christi negativ... Ne avertizează în schimb că „Ţiganii nu au fost în textul lui Mircea decât o perdea de fum”.
    Finalul îi aparţine, tot ca de obicei, lui Mihai Gălăţanu. Poetul Românei cu prostii urmăreşte evoluţia Ilenei Bâja spre o anumită cerebralizare a textului, autoarei lipsindu-i „minunarea aceea primordială specifică marilor poeţi”. Problema prozei este pentru Gălăţeanu vocea dezabuzată a lui Mircea Ţuglea. „Este o proză cu cheie deschisă. Face o călătorie către obârşii şi nu este deloc întâmplătoare legătura dintre masă, foame şi somn pe care el o aşează în text. Avem o voce care a pierdut vibraţia interioară. Referinţa ar fi vocea stinsă din Greaţa lui Sartre.
    Pentru următoarea şedinţă Marin Mincu anunţă un tur de forţă, doi grei: Ioan S Pop şi Lucian Vasilescu.

Răzvan ŢUPA
 

După două volume de poezii apărute la editura Pontica, Mircea Ţuglea (n. 1974) aflat şi el la a doua lectură în cenaclu, abordează proza, citind un fragment dintr-un jurnal de călătorie, intitulat „Roma”. Este interesant de observat că instanţa auctorială se implică direct în discurs, descriind cu minuţiozitate tot ce a văzut ochiul şi tot ce a auzit urechea. Dincolo de acest prim nivel de obiectivare, se notează un impact reflexiv al subiectului ce dă coerenţă interioară impresiilor incongruente.Chiar dacă se observă că Mircea Ţuglea are formaţie de poet, proza sa de călătorie se remarcă prin acurateţea şi autenticitatea scriiturii. (M.M.)
 

Roma

    Cinci dimineaţa, în microbuzul către aeroport. Eram pe jumătate adormit, deşi înfrigurat din cauza răcorii. Mă mai menţinea treaz doar un măr verzuliu, nefiresc de mare şi de strălucitor, fosforescent chiar, care parcă-mi făcea cu ochiul. Îl înşfăcasem în grabă din bolul aflat la recepţie şi, cum eram ultimul (întîrziasem, ba era cît pe ce, de distrat, să plec şi cu cheia), ceilalţi nu-l observaseră, fiindcă altfel ar fi vrut toţi cîte unul. Ăştia, de exemplu, se plimbau serile prin luxosul orăşel balnear, plin de cafenele şi restaurante deschise doar noaptea, fără să bea măcar o bere şi fără să se aşeze nicăieri, decît, eventual, pe băncile din parc (despre care ştiau că-s pe degeaba). Se trezeau dimineaţa devreme pentru a înfuleca cît mai mult la micul dejun, şi nu şi-ar fi luat în ruptul capului cafea de la barul hotelului, fiindcă asta costa sau, mai degrabă, fiindcă nu-şi închipuiau că e moca. Cum aflaseră acest mic amănunt, se şi plantaseră lîngă bar, cerînd care mai de care ba un capuccino, ba ceai cu gheaţă sau alte minunăţii. Cît despre mere, le-ar fi devorat într-o clipită. Acum, în microbuz, stăteau îngrămădiţi unul într-altul, deşi spaţiu era destul, cu geamantanele terfelite în braţe, de parcă ar fi mers într-un metrou aglomerat, ori s-ar fi încălzit unii cu respiraţia celorlalţi. Şi la coadă apoi, cu vreo oră înainte de decolare, aliniaţi şi cu biletele pregătite pentru control, cu grija lor isterică pentru bagaje, pe care le ridicau din metru în metru, sau le împingeau cu piciorul. Nici după aşteptarea asta inutilă din aeroport nu mă dezmeticisem, şi cînd m-am pomenit în avionul pe trei sferturi gol, lîngă geam, am adormit pe loc, cu mărul verzuliu în braţe. Am mai apucat să simt cum din cauza vitezei mă lipesc de scaun ca de o pătură, să văd soarele, strălucind din înălţime, cum înveleşte peninsula ca într-un halo clar, cam aşa cum se zăresc lucrurile de sub ochelarii de soare, înainte de a aluneca într-unul dintre acele somnuri semiconştiente, cu ochii întredeschişi, din care mă trezesc mereu obosit. Mi-am zis, visînd pe jumătate, că la banii pe care-i am oricum n-o să mai văd niciodată Florenţa, şi că nu merita să stau ca idiotul încă cinci ore în aeroportul din Roma, fără să încerc să fac un tur al oraşului, în care, iarăşi, cine ştie cînd naiba o să mai ajung. Aşa că am fumat repede o ţigară, chiar la botul avionului, înainte de a intra în aeroportul în care mă plictisisem de moarte la venire şi în care nu exista nici un loc de fumat. Cei care nu se puteau abţine fumau fie prin toalete, ca-n şcoală, fie ascunzîndu-se după scările rulante şi prefăcîndu-se că vorbesc la telefon, ori chiar, cu o nonşalanţă studiată, în cafenele, în spatele ziarului pe care cică-l citeau. Nu ştiu ce greutate ar fi fost să se amenajeze un loc de fumat, să zicem tot în vreo cafenea, pentru a scuti de chinuri o grămadă de oameni sau, cum spune Bukovski, pentru a nu-i defavoriza pe unii sub forma „discriminării pozitive” a celorlalţi. De fapt, primul lucru pe care l-am făcut după ce mi-am luat rămas bun de la grup şi am trecut prin vamă, cu strîmbăturile de rigoare datorate paşaportului meu românesc, primul lucru, zic, pe care-l făceam atît eu cît şi alţii de partea cealaltă a uşilor glisante era, fireşte, să ne aprindem o ţigară. Cu toţii, ca la comandă, privindu-ne cu zîmbete complice, şi apoi încercînd să găsim ieşirea din ţevăraia de scări rulante, poliţişti, coridoare suspendate şi maşini care alcătuieşte Roma Fiumicino. Dar ziua era mişto, soarele se căţărase ceva pe cer iar eu mai aveam vreo patru ore jumate pînă la următorul avion. Am găsit pînă la urmă un mers al trenurilor şi, cum primul pleca în zece minute, m-am urcat direct în el, fără să mai caut vreun ghid al oraşului, aşa încît nici nu ştiam la ce staţie trebuie să cobor. Trenul ăsta, care era un fel de personal (mai exista şi altul direct către Roma Termini, mai scump), arăta cam ca săgeţile albastre româneşti. La ora aceea era aproape gol, şi m-am tolănit somnolent pe banchetă alături de sacul meu de voiaj, umplut parcă numai de mărul cel verde, pînă cînd, după a doua staţie, am simţit un miros cunoscut. Şi totodată foarte neplăcut, probabil şi fiindcă era amplificat de aerul condiţionat, dar şi fiindcă niciodată nu-l mai simţisem cu asemenea intensitate. Amestecul ăsta de piele nespălată şi ţoale vechi, combinat cu izul specific rasei, îmi lua, pur şi simplu, răsuflarea. Dar are rasa asta vreun iz specific? Sau nu e vorba decît de duhoarea sărăciei, pe care o purtăm cu toţii în noi? Îndată după miros au năvălit şi ţiganii, vreo treizeci la număr (nu cred c-am mai văzut vreodată atîţia la un loc), care au ocupat întreg compartimentul, în timp ce puţinii călători schimbau priviri umilite sau fricoase, fără să se hotărască vreunul să se mute (nici eu nu m-am hotărît, de altfel). Gitanii discutau între ei, după obicei, certîndu-se în ţigăneşte sau româneşte despre intersecţiile la care să cerşească, iar cei mici se fugăreau pe culoar. Mi-am adus aminte că cerşetoarea din Santa Maria Novella înjura în româneşte, sau că ţigăncuşele care spălau parbrizele în Florenţa vorbeau tot româneşte. Limba asta, care după Noica ar fi trebuit să dispară în următorii cincizeci de ani (adică acum, dacă ţinem cont că i-a scris toate astea „prietenului îndepărtat” în anii 50), limba asta, zic eu tot în limba cea nenorocită, a devenit parcă de circulaţie internaţională, numai că din ce în ce mai redusă, mai schimonosită, încît mă întreb dacă ceea ce va rămîne din ea peste încă cincizeci de ani nu vor fi doar nişte înjurături. Dar de fapt în limba asta s-a înjurat întotdeauna, şi poate că ţiganii, cei pe care-i ascultam acum, de exemplu, erau cei mai autorizaţi vorbitori ai ei. Îi ascultam cu un fel de mîndrie prostească, că nu reuşiseră să mă recunoască ca pe unul de-al lor, dar totodată curios, fiindcă-i auzeam din interior, fără a mă lovi de vreun limbaj disimulant. Au coborît înaintea mea, strigînd unii la alţii şi îmbrîncindu-se ca nişte berbeci, iar eu am mai aşteptat o vreme pînă ca trenul să oprească la Roma Tiburtina. Mereu mi-au făcut scîrbă locurile aglomerate şi mai ales gările, cu mulţimea lor de indicatoare, chioşcuri, afişe şi funcţionari plictisiţi, dar vînzoleala slinoasă de aici m-a dat gata pe loc. N-am reuşit nicicum să mă orientez, şi am hotărît în cele din urmă să dau ocol gării, în viteză, pe laturile exterioare. Am observat din fugă la chioşcuri vreo două foi volante în româneşte, scrise agresiv, cel puţin după titlurile de pe prima pagină, care anunţau revoltate că sute de maşini româneşti au fost sechestrate în nord. Nu m-am mai întrebat de unde atîtea maşini, fiindcă ştiam că în unele localităţi românii trec binişor de treizeci la sută. Îi vedeam şi aici, pe cealaltă latură a gării Tiburtina, îngrămădiţi în faţa unei firme româneşti de microbuze, în încercarea de a obţine un loc la cursa următoare. Din cînd în cînd, uşa de metal se deschidea şi un braţ în maieu negru înşfăca de umăr pe careva, extrăgîndu-l din mulţime şi aruncîndu-l înăuntru ca într-o cameră de gazare. Am privit fascinat cîteva momente spectacolul, gîndindu-mă cu tristeţe la naţia subumană din care fac parte. Dar mi-am luat seama tocmai la vreme ca să sar într-un alt tren, a cărui ultimă staţie era centrul oraşului. Şi cînd am coborît, peste cinci minute, din mirosul stătut al compartimentului, am nimerit iarăşi într-o halucinaţie olfactivă. În jurul Romei Termini, asfaltul fierbinte al străzilor puţea îngrozitor. Simţeam prin sandale caldarîmul care ardea, iar puţinele maşini care urcau bulevardul din Piazza dei Cinquecento înaintau ca nişte broaşte ţestoase. M-am tîrît şi eu la întîmplare pe unul din bulevarde, sub clădiri înalte care nu dădeau umbră, cu cămaşa lipită de spinare şi mărul verzuliu atîrnînd din ce în ce mai greu în sacul lui. Am făcut la stînga într-o străduţă întortocheată, după nişte japonezi care aveau să mă ducă, ziceam eu, la niscaiva obiective turistice, şi aşa m-am trezit în nebunia de la Fontana di Trevi. Piaţeta era sufocată de mulţimea de asiatici, care fotografiau în neştire ca la un meci de fotbal, iar deasupra ei plutea o duhoare de transpiraţie care se risipea doar în apropierea apei. N-aveai cum ajunge aici, însă, decît dacă vîsleai serios din coate, printre japonezii care aruncau bănuţi în fîntînă, atunci cînd reuşeau să se strecoare pînă la marginea ei (ba unii, mai slabi din fire, îi lansau din depărtare), şi printre ţigănuşii cu căutături pofticioase care seara, îmi imaginam, scoteau năvoadele pline cu bani. Gloata asta care trepida, fuma, fotografia şi fura era cică supravegheată de trei poliţişti care, după feţele lor, nu făceau decît să înjure în gînd. M-am strecurat cu greutate printre gunoaiele şi sticlele de plastic din piaţetă şi-am rătăcit iarăşi, o vreme, pe străduţele Quirinalului, suspect de curate şi mirosind a leandri. Pînă cînd am zărit nişte maimuţoi îmbrăcaţi în soldaţi romani, cam jegoşi, străjuind intrarea Capitoliului, şi care păreau să n-aibă altă ocupaţie decît să flirteze cu turistele, ameninţîndu-le în glumă cu săbiuţa. Toată chestia era, fireşte, înregistrată de către japonezi, care-ar fi fost în stare să se amuze şi dacă le trăgeai nişte şuturi în fund. Eram al naibii de obosit, degetele picioarelor mi se umflaseră în sandale, aproape negre din cauza prafului, aşa că m-am aşezat pe trepte, fumînd o ţigară şi privind în gol prin statuia lui Marc Aureliu. Praful cenuşiu din oraşele româneşti îmi făcea varză pantofii, oricît de lustruiţi ar fi fost, în cîteva zeci de minute. În Roma, bătrînele mele sandale, care făcuseră şi plajă, coborîseră şi în peşteri (aveam să le pierd, în aceeaşi vară, în apele umflate ale unui rîu de munte) rezistaseră mai puţin de trei ore. Era un oraş incredibil de murdar, care abia acum îmi părea demn de originea noastră. Un fel de măr imens, de un verde strălucitor, sub a cărui coajă nu erau decît viermi, aşa cum Capitoliul ăsta, înainte vreme templu, a devenit ulterior puşcărie, adică ce-a fost în realitate dintotdeauna. Mă întrebam, fumînd leneş, dacă mai are vreun rost să străbat cetatea, eventual către San Pietro, a cărui imensă cupolă mi se părea c-o zăresc de pe colina capitolină, sau n-ar fi fost cazul să mă întorc la aeroport. Totuşi, în scurt timp mă încurcasem în miile de străduţe care se varsă în Tibru, avînd nişte rute numai de ele ştiute. Am întrebat un poliţist, dar ăsta n-auzise parcă în viaţa lui de Vatican, şi curînd a trebuit să mă hotărăsc între Papă şi avionul care urma să-şi ia zborul într-o oră. Din simpatie, fiindcă era vorba de un est-european (şi, în plus, de un poet bunicel), dar şi fiindcă mi-era mai uşor să caut Tibrul, hălăduind în voie, decît staţiile de tren către Fiumicino, am ales să rămîn. Aş fi stat, cine ştie, pînă cînd aş fi ajuns şi eu unul dintre miile de români expulzaţi din Italia. Căci, în toată mizeria lui, oraşul ăsta mă atrăgea, poate fiindcă semăna atît de mult cu Bucureştiul. San Pietro, de exemplu, la care mă holbam acum de pe pod, ar fi trebuit să fie un fel de Catedrală a Mîntuirii Neamului. În uriaşul său cerc interior, marea de trupuri care dădea tîrcoale obeliscului avea ceva dintr-o plajă aglomerată, în care strecurîndu-te calci fără să vrei pe cioburi de sticlă, găletuşe şi castele de nisip. Prins într-o asemenea îmbulzeală, n-am îndrăznit nici măcar să dau tîrcoale cozilor enorme care semnalizau Capela Sixtină, şi m-am retras la umbră, sătul de căscat ochii. Trebuia, totuşi, să-mi fac rezervare pentru avionul de-a doua zi, aşa că m-am tîrît prin caniculă vreo cîteva străzi, pînă la un troleu către gară. Înlăuntrul lui, căldura era înăbuşitoare şi mirosul, din cauza geamurilor fără deschidere, devenise atît de puturos, încît m-am simţit din nou ca acasă. Am dormitat fără oprire, şi chiar biletul din gară l-am cumpărat ca într-un film în care nu jucam eu, pînă cînd m-am trezit iarăşi în labirintul de maţe al aeroportului Fiumicino. Acolo unde m-am rătăcit curînd, odată trecut de vamă, prin bunăvoinţa unor funcţionari cam demenţi, care m-au vînturat de la birourile check-in la Alitalia, şi de acolo la ticketing şi la rezervări. Pentru ca într-un sfîrşit altă arătare să-mi comunice, zîmbind de sub machiaj c-o lucire de nebunie în ochi, că am pierdut zborul din vina mea şi că trebuie să plătesc din nou biletul de avion. Am înţeles pe loc că italianca asta frezată vroia pur şi simplu să îmi dea ţeapă, ca şi cînd aş fi fost atît de idiot (după cum arăta paşaportul) încît să nu realizez că pierdusem doar rezervarea, nicidecum întregul bilet. Am nimerit totuşi la altă companie, unde un american şi mai dezorientat decît mine, aflat cam în acelaşi căcat, se bîlbîia în faţa operatorului. Ăsta l-a rezolvat de-a dreptul americăneşte, în două minute, exact cît mi-a trebuit şi mie să-mi obţin noua rezervare, ba chiar să mă emoţionez auzindu-mi numele (ai cărui diftongi, ştiam bine, devin hiaturi în mintea străinilor) pronunţat destul de corect. Astfel că, ieşind din uşile glisante direct în covorul de mucuri de ţigări, am înjurat o vreme amorţeala asta european-balcanică, faţă de care americanii sînt deja pe lună, şi am urcat iarăşi, mai răcorit, în trenul cu care-mi făceam naveta spre Roma. Aveam acum un ghid al oraşului, şi răsfoindu-l mi-am dat seama că se apropia staţia cu ţigani, ale căror cocioabe din bidoane şi table, în plin cîmp (atît de asemănătoare cu cele din ţară, totuşi), le-am şi zărit în treacăt. Au apărut într-adevăr, chiuind, direct în compartimentul meu (sau ocupaseră tot trenul?), dar duhoarea lor rîncedă nu-mi mai părea de nesuportat, după miasmele Romei. Apoi, mai aveam cîteva ore bune din ziua aceea care, prin fereastră, arăta atît de frumoasă, pentru a mai studia puţin oraşul ăsta infect. Am coborît deci la Ostiense, staţia cea mai apropiată de Colosseum, unde am remarcat din prima o cîrciumă destul de ieftină şi, mai ales, interesantă fiindcă era frecventată aproape numai de imigranţi. Bineînţeles că jumătate din ei erau români, care tot chiţăiau gălăgios într-o italiană stricată, dublată de replici în româneşte către neveste. M-am aşezat între o masă la care stăteau două curve, fireşte românce, şi un grup de imigranţi dominat de un marocan spătos, cu voce tunătoare, făcută parcă să-mpartă ordine. Românii îl ascultau entuziasmaţi, mirîndu-se, cu nişte feţe cam tîmpe, de uşurinţa cu care acesta manevra italiana, zicînd bancuri sau fel de fel de istorii în care fusese el implicat. Mai arunca cîte-o aluzie către una dintre femei, izbucnind imediat în rîs, la care românul nu ştia dacă să se supere sau nu, în timp ce nevasta îl trăgea de mînecă să-l întrebe ce-a mai zis marocanul de rîd aşa toţi. Mutrele lor colţuroase (pe care le ştiam, fireşte, din ţară, dar nu atît de stridente), mă făceau să mă gîndesc că aidoma lor au fost, în realitate, mai toţi imigranţii români, chiar şi ăia ardeleni din America, adică rudimentari, fără să înţeleagă o boabă din limba ţării gazdă, murdari şi făcînd cele mai joase munci cu putinţă. Filmele alea comuniste cu aurul şi petrolul, sau chiar alte bazaconii precum „Femeia în roşu” nu erau decît simplă propagandă. Aici, în cîrciuma asta nenorocită din Ostiense, îl vedeam pe românul adevărat, manifestîndu-se într-un cadru ostil care-i făcea, prin contrast, mai vizibile trăsăturile, un fel de român arhetipal pe care-l visaseră şi Noica şi Cioran, însă tot un neamţ îl descrisese mai bine: „văcar valah, privit cu mirare şi curiozitate, tratat cu dispreţ, ocolit cu grijă”. Dar măcar era unul care se trăgea de la Roma. Şi cu gîndurile astea amărîte în minte, mi-am terminat berea şi-am luat-o uşor, tot mai obosit, pe lîngă termele lui Caracalla, apoi pe lîngă Circus Maximus înspre Colosseum. Era răcoare acum, căci aproape se înserase, şi-n sandalele descheiate picioarele încă mai funcţionau. Cînd am ajuns, am dat o roată enormului amfiteatru luminat, apoi m-am instalat pe-o colină, între leandri, alături de nişte mexicani care cîntau la chitări în surdină. Priveam în zare, peste coloanele suprapuse, şi-mi ziceam că lucrurile se schimbă, aşa cum, de exemplu, din cărămizile Colosseumului ăştia construiseră San Pietro. Pînă la urmă românii, mă gîndeam, vor trebui să se mute cu toţii la Roma pentru a mai salva ceva din naţia asta sortită neantului. Dar vorbind de neant mi-am amintit deodată că nu mîncasem nimic toată ziua, aşa că am scos din sac mărul cel verzuliu, l-am înfulecat şi, în cîntările mexicanilor, am adormit.

 


 

Despre poezia Ilenei Bâja, care a debutat cu volumul Gâtul păsării – mîna mea dreaptă în 1999, pot să afirm ceea ce am spus şi cînd a citit, cu circa şapte ani în urmă, în Cenaclul de Marţi al Facultăţii de litere a Universităţii Ovidius: ea a asimilat în mod natural textualismul, însă a rămas suspendată între poetica optzecistă şi aceea a nouăzeciştilor. E de aşteptat să evolueze firesc către noua poezie a generaţiei 2000. (M.M.)
 

autoportret cu gâtul tăiat

unghiile mele în gâtlejul
cândva cântător al păsării
sub apa fierbinte
la chiuveta din bucătărie
apoi tocătorul, satârul
pentru ciocul oricum inutil

plămânii minuţios dezlipiţi
de pe oasele pieptului
un ţesut imponderabil
cum cerul

mâna mea pe satârul aseptic
ochii păsării cândva cântătoare
peste care pleoapele nu vor să mai cadă
şi în care în moarte ne oglindim
de-a valma
tocătorul, satârul aseptic,
eu cu gâtul tăiat
cu plămânii minuţios dezlipiţi
de pe oasele pieptului
eu cu ochii veşnic deschişi
peste care pleoapele nu vor şi nu vor
să mai cadă

deasupra un dumnezeu
făcut doar din cuvinte,
cuvinte, cuvinte

şi fără nici o speranţă.


o mie şi una de zadarnice rugi

secundele vor intra unele în altele
şi orele vor deveni incandescente
( nu vor pluti pe lângă umărul tău)

eu tot mai citesc cărţi
prin care sper încă
să mă înalţ până la tine
sau măcar până la dumnezeul acesta
orb, surd şi fără memorie
care atât de bine îţi seamănă
deşi cel puţin un dumnezeu mai este
de la el până la tine

dumnezeu încearcă să plutească
într-un spaţiu plin cu animale de pradă
cu aripi
în care cerul ar trebui ca să fie,
şi înspre care zadarnic am înălţat
o mie şi una de rugi
drept răspuns am primit
doar ochiul lui fix
mereu aţintit asupra mea
atent la felul în care îmi port
crucea de plumb,
atent până la sângerare
la spaţiul infim care mă desparte pe mine
cea din carne şi sânge de sinuciderea mea
mătăsoasă, abstractă
şi deocamdată doar din cuvinte

mie spaimă de mult nu îmi mai este
citesc şi scriu poem după poem
încercând cu blândeţe
să mă apropii de moarte.


poem de dragoste, imn, rugă sau poate psalm

dumnezeu e mereu prins
între două femei, între
două căsnicii
în mijlocul copiilor lui
făcuţi cu mai multe neveste
care toate îl plâng
şi îi spală picioarele
măcar în amintire

lacrimi şi smirnă

dumnezeu trimite mesaje
de dragoste
totdeauna altei femei
visând la pântecele ei roditor
în care vrea să pătrundă
ca o idee fixă în creier

cu ochii închişi şi oricum
cam la nimereală
dumnezeu îşi strigă femeile toate
doar maria, maria, maria

o armată de marii mincinoase
cu sămânţa lui în pântece
mărşăluiesc prin creierul său

eu pe crucea mea de aer,
pe crucea mea de plumb
în vreme ce aripi îmi cresc
sub ochii mulţimii
în staţia autobuzului 282
plâng şi neputincioasă întreb:
dumnezeul meu de ce m-ai părăsit
şi cu gândul la pântecele roditor
în care tocmai a pătruns
vărs pe aripile mele nou-nouţe
şi pe picioarele acelea pe care
mereu în amintire le spăl
şi în faţa cărora îngenunchez.
o armată de marii mincinoase
mărşăluiesc şi prin creierul meu.


morţii şi vii de-a valma amestecaţi străbat calea victoriei

ei spun că e miros de tei
deasupra oraşului când de fapt nu este decât
parfumul tuturor morţilor îngropaţi
seva lor trecând prin sicrie,
urcând prin rădăcinile lemnoase
ale arborilor înspre flori

de aceea mai uşoare decât puful de păpădie
mai inflexibile decât o lamă de oţel
plutesc atâtea suflete
prin aerul tot mai rarefiat
al oraşului

sufletele nu mai sunt în cer îngropate
morţii şi vii de-a valma amestecaţi
străbat calea victoriei

sufletele celor plecaţi
mai uşoare decât puful de păpădie
mai inflexibile decât o lamă de oţel
probează în cel mai apropiat magazin
pentru copii
haine mici, din ce în ce mai mici,
până la scutecul minuscul
în care răbdător se strecoară,
în el imediat după naştere un nou-născut
( haină pe măsură din cea mai curată carne)
cu nesfârşită blândeţe va fi înfăşat.


în armură, cu scut cu tot şi cu spadă, cu rosinanta,
în cereasca moară carnivoră

linu-i lin şi iarăşi lin
moara cerească toarce
ca o pisică fantastică
făină de trup curat
de la începuturile lumii tot macină ea
neobosit
între maxilarele-i de piatră enorme
tocite şi ele de trupurile sfărâmate
fără încetare

din uterul matern direct în cereasca moară
care toarce ca o pisică fantastică
şi tot se aude scrâşnetul oaselor sfărâmate
şi al cărnii atent mărunţite
în implacabilul ei malaxor

şi tu eşti de mult în cereasca moară carnivoră
în armură, cu scut cu tot şi cu spadă, cu rosinanta.


cu ochii pironiţi la marele tocător universal,
ordonat aşteptându-ne rândul

cum stai tu cu ochii pironiţi
la marele tocător universal
deasupra capului nostru suspendat
lângă flacăra focului în care
colacii pentru tatăl plecat
se coc
la o mie de grade, făina frământată a trupului său.

vom turna vin roşu, vom turna
sânge fierbinte
peste carnea trupului său crucificat
din trupul acesta hăcuit
vom mânca, aproape resemnaţi,
aproape împăcaţi
cu ochii la marele tocător universal

ordonat aşteptându-ne rândul.


e negru adânc pe lume, e frig.
încă o dată voi pleca în exil

în uterul orbitor al mamei mele
cu genunchii la gură
împreună plutim
eu ţinându-mi fiul în braţe,
un şir nesfârşit de strămoşi
şi ei cu duioşie îmbrăţişaţi
fericiţi că s-au întors
încă o dată împreună cu mine
în acest minim spaţiu de siguranţă.

un singur cordon ombilical
pentru toţi
o ancoră fragilă pentru o lume
pe care încă o dată
o vom pierde
cărţi citite, scrise, sau doar visate
plutesc împreună cu noi
pe marea calmă
a lichidului amniotic

e negru adânc pe lume, e frig.
încă o dată voi pleca, vom pleca în exil.


măcar o eşarfă roşie să ţâşnească sărbătoreşte
din plămânii tăi pulverizaţi
în realitatea cu unde adânc mişcătoare
ca şi memoria

fără sfârşit mila cu care priveai
cum zadarnic şi cu mare mirare
se tot uitau la realitate prin aripile tale
pe care cu grijă nespusă tot ei
le smulseseră
doliu al vederii, o pădure de antracit foşnitoare
în orbitele lor
rădăcinile ei înfipte până la os
nici nu bănuiau măcar
că realitatea are unde adânc mişcătoare
ca şi memoria
crevase şi falii metalice

în realitatea pentru ei blindată
definitiv
aşteptau să mănânci polen
insectă dezaripată,
să faci cel puţin o minune pitică
în atmosfera vibrând metalic ca la coridă,
să fluturi o eşarfă roşie care să ţâşnească sărbătoreşte
din plămânii tăi pulverizaţi:
ţesuturi explodate şi sânge

sau măcar sub ochii mulţimii ajunse
la capătul răbdării
pe tipsia de argint din faţa ta
de bunăvoie, printre confeti
cu mâna ta dreaptă cu care scrii
să-ţi aşezi toate organele:
transparente, imponderabile, lipsite de consistenţă
încă aburinde.
 

 

Preşedinte
Marin Mincu

Redacţia:
Răzvan Ţupa
Elena Vlădăreanu
Mugur Grosu
Mircea Ţuglea

contact
 clubul euridice
editura pontica

 

hosted by altair net
design by mit