Cenaclu
Edižia 55 (1)
Edižia 56 (2)
Edižia 57 (3)
Edižia 58 (4)
Edižia 59 (5)
Edižia 60 (6)
Edižia 61 (7)
Edižia 62 (8)
Edižia 63 (9)
Edižia 64 (10)

 

Poezia cu doi autori... mari

    Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu nu au nevoie de prea multe prezentări. Nu vreau să stric în nici un fel surpriza de a descoperi textele pe care aceşti doi poeţi le-au citit în sala Cenaclului Euridice de la Muzeul Literaturii Române, pentru că demersul lor a convins pe toată lumea că „nu se poate povesti, ci doar citi”. Se pare că cei doi poeţi nici nu-şi împărţiseră textele pe care aveau să le citească, dar aceasta nu va fi lămurit în cronica de faţă, după cum nici în seara din Sala Rondă nu a putut să se stabilească.
    Ideea este că imediat ce s-a încheiat lectura în care Pop şi Vasilescu au alternat vocile, au început comentariile. Paul Vinicius, ca de obicei când vine la Euridice, este pus pe comentarii şi începe o intervenţie lentă „prietenească”, care destul de repede se transformă într-o luare de cuvânt abruptă. Aminteşte de „prietenia de mulţi ani care îl leagă de cei doi autori încă de pe vremea cenaclului Universitas” şi se declară „tulburat de lectura din această seară: este o carte la patru mâini.” Paul Vinicius este de altfel primul vorbitor al serii care se împotmoleşte în distincţia „care a cui poezie a citit-o?” Este adevărat că Lucian Vasilescu îl încurajează în direcţia aceasta când îl întreabă pe Vinicius dacă poate să fie sigur că a citit numai poemele pe care le-a scris el şi nu a preluat fragmente din creaţiile lui Ioan Es. Pop.
    Şi de-aici încolo, Vinicius atacă: „Îmi pare rău s-o spun dar speram că Lucian Vasilescu îşi va păstra pregnanţa din celelalte volume poetice... Dincolo de o anumită previzibilitate a finalurilor, dincolo de un anumit compendiu culinar, repetiţia, atunci cînd o faci, poţi să ajungi la poezie, dar pentru asta trebuie să o faci să sune a poezie”. Nu foarte uşor de urmărit...
    Marin Mincu intervine cu o lecţie de istorie literară... referitoare la „citirea lui Ioan Es. Pop cu un operator textualist. Îmi puneam problema dacă nu cumva el reuşeşte textul în perspectiva post-barbiană. Practica născută de optzecişti şi trăită de nouăzecişti poate să fie văzut din perspectiva unui post textualism.” Urmează Octavian Soviany: „Voi încerca să vorbesc despre ceea ce am auzit în seara aceasta, poate voi ajunge să mă refer la textualism pentru că este vorba despre o dimensiune incomplet sau greşit înţeleasă. De obicei se pune accent mai mult pe maşinăria textuală, când atenţia nu a fost concentrată asupra aspectului intertextualităţii, care există dar nu este singurul aspect al textualismului. De fapt textualismul este o implicare existenţială. Cei doi autori din această seară au tendinţa să se anihileze, prin aceasta trimiţând la textualism (un moment al transformării vieţii în text).”
    Următorul punct spre care se îndreaptă Soviany este mistica, şi mai ales felul în care poezia experimentală se apropie de această extremă a vieţii interioare. Notează mistica şi patologia luminii din prima parte a culegerii de versuri citite astăzi de Pop şi Vasilescu, numind şi unul din genurile pe care le abordează cei doi: „i-aş zice cântec de ospiciu”. Moment în care Vinicius are o paranteză istoricistă: „suntem aici trei fâşii din cenaclul Universitas care descoperiseră <M-aş scriismul> de la <m-aş scrie>”...
    Alexandru Condeescu delimitează grupul afirmat înainte de anii 80, care era format în special din filologi şi s-a refugiat până la urmă în mecanismul textului, de cei care au venit după 90 şi care în majoritatea lor nu erau filologi. Aceştia „scriau din existenţă nu din filologie.” A. Condeescu este sigur că poate să diferenţieze fragmentele scrise de fiecare dintre cei doi autori pentru această seară: „în timp ce Ioan Es. Pop merge spre o experienţă a liricului, Lucian Vasilescu preferă prozasticul.”
    Marin Mincu reia teoretizarea pe teme textualiste: „Conştiinţa textualizării ne este dată de la Ion Barbu. Am spus mereu că este vorba de un pre-textualism. Am văzut că în anii 80 se petrecea ceva, am văzut că şi în poezia italiană textualismul devenea o metodă viabilă de a accede la text. Optzeciştii făceau textualism dar acesta nu vine doar din tehnică ci, mai ales, din trăire. Sunt de acord cu domnul Condeescu atunci când spune că după textualismul mai rigid al anilor 80, nouăzeciştii au venit cu un suflu mai proaspăt.”
    „Cei doi autori din această seară nu cred că merg nici pe text nici pe discurs ci pe o consemnare fatal jurnalieră” intervine Ştefania Mincu remarcând „lumina carnală, reziduală prin care autorii impun o inversare a codurilor. Poate că aceasta este direcţia în care trebuie să meargă poezia pentru a face uşor greul şi greu uşorul.”
    Mitoş Micleuşanu vede o apropiere destul de mare între demersul celor doi autori din această seară şi rătăcirea labirintică pe care o sugerează Becket sau Ionescu. O apropiere de arta plastică îi sugerează Adinei Zorzini renunţarea la o construcţie bazată pe specularea contradicţiilor, o evoluţie firească în ceea ce priveşte abordarea spaimei. Când Ileana Bâja sesizează o apropiere de literatura Evului Mediu, Lucian Vasilescu se simte dator să precizeze că fragmentul „acolo jos este raiul” este chiar scris de un individ care era internat la ospiciu din Prahova. Din acest moment singura dezvoltare a temei propuse de poeţi este dată de aducerea în discuţie a poeticii lui Nichita Stănescu după o intervenţie a lui Mircea Cârstea.
    Încheierea i-a aparţinut lui Mihai Gălăţanu care şi-a amintit că în Art Panorama publicau la un moment dat 4 poeţi care se jucau de-a poetul multiplu. Dintre cei patru, se pare că Vasilescu şi Pop au rămas marcaţi de acel experiment.

Răzvan ŢUPA
 

Confort doi îmbunătăţit

cu aceşti ochi, cu care n-am văzut
niciodată la mai mult de-un metru depărtare,
urmăresc lumina ca pe un lucru străin
şi pe cale de dispariţie,
carne peste carne în carne sub carne,
şi cred că abia acum încep să o văd bine,

abia acum se încheagă ca lumea,
o pastă mai groasă ca metalul şi mai grea ca apa,
altfel cum s-ar scufunda la aşa adâncimi?

dar ce ochi mai limpede ca al meu vede lumina în sine,
cu venele ei negre gata să plesnească,
mai tulbure ca o placentă aruncată la gunoi,
mai grea ca mercurul când fată icnind,
şi-atunci când o vede, care ochi trebăluieşte
în jurul ei ca în jurul unei căldări cu asfalt?

cu un ochi ca al meu nu vezi lumina luminând,
în schimb îi vezi alcătuirea bolnavă,
greutatea mai grea ca a întunericului.
doar prin ochiul chior şi prost vezi lumina
pe care n-o vezi,
lumina care putrezeşte duminica prin ogrăzi,
prea ostenită ca să dispară,

ochiul sârmos şi scurt care se scurge după ea
vede ce ochiul văzător n-a văzut vreodată,
nu materia e grea, ci lumina care o apasă,
o văd numai ochii care se strică,
cine vede doar lumina nu o vede.

cine n-o vede însă o adună în butoaie mari,
peste care pune brusturi şi pietre
şi o conservă cu anii, până se lasă la fund
şi se întăreşte ca sacâzul.
într-o zi, în telescoapele astronomilor,
va arăta ca un ulei întunecat şi gros,
cu care se vor unge pe tot trupul.

şi poate atunci ochiul, care face
doar deservicii vederii, va dispărea.
când va vedea cu pielea, omul nu va mai fi om,
iar religia retinei va fi dispărut de mult.
dumnezeu, atâta cât există, nu rezistă la vedere,
dar atunci nu ne va mai scăpa.

el face parte din lumina pe care
ochiul obişnuit nu o vede,
dar o vede ochiul meu aproape orb,
de la lumină în sus, lucrurile devin tot mai grele
şi urcând nu te mai poţi întoarce –
marea greutate e chiar uşorul,
când te ridici, devii greul celeilalte lumi,
te prăbuşeşti în invizibil ca un sac cu bolovani.

omul se face greu pe lumea cealaltă
din cauza luminii: lumina venoasă,
marii carpaţi luminoşi de sub stern,
luminile sumbre care-i umflă oasele.
cine-a zis că omul nu-i lumină?
ba chiar că-n nevăzut omu-i lumină,
un cheag de lumini bolnave foarte.

puţine vor fi lucrurile pe care
din cauza luminii nu le-am văzut,
dar asta numai pentru că lumina nu ajută la vedere
şi oricum eu am vederea slabă
şi prin ochelarii mei de cal
văd mai degrabă lumina neluminoasă.

iar cînd carnea va orbi, au să vadă
şi lumina cărnoasă din pricina căreia putrezim.


uşa părea că nu mai fusese folosită demult. a scîrţîit îngrozitor şi păianjenii pîntecoşi au tresărit prin somn. am intrat. prin lumină umblau o mulţime de oameni. felul în care ei mişcau aerul părea ca o muzică.
m-am luat după ei. s-a făcut noapte, apoi iarăşi zi, mergeam împreună. pe lîngă noi treceau în grabă zilele, nopţile, anotimpurile, anii. de cum se lumina, porneam cu toţii. drumul era drept, era drumul cel bun. la o vreme, felul în care şi eu mişcam aerul s-a făcut ca o muzică. uşa rămăsese departe, în urmă mă mai gîndeam uneori la păianjenii pîntecoşi. într-un rînd, pe cînd mă gîndeam la păianjenii cei pîntecoşi,
m-am întrebat dacă aveam să-i întîlnim şi la uşa cealaltă, cea pe care urma să ieşim. am înţeles atunci ce căutam cu toţii. ieşirea, le-am spus, asta căutăm. dar nu mi-a răspuns nimeni. toţi grăbeau înainte, cei mai mulţi dintre ei nici nu mă cunoşteau, umblau de mai puţină vreme decît mine şi din felul în care ei mişcau aerul nu se făcea nici o muzică. am pornit degrabă înapoi şi felul în care mişcam aerul părea acum ca o muzică răsucită. pe lîngă mine treceau în grabă anii, anotimpurile, nopţile, zilele. într-un foarte tîrziu, am ajuns. uşa părea că nu mai fusese folosită demult. păianjenii cei pîntecoşi moţăiau netulburaţi, atîrnaţi de clanţă.
ai intrat pe uşa pe care se iese – nu-i nimic, aşa fac toţi.
dar tu te-ai întors iar pentru asta o să-ţi toarcem un giulgiu frumos.


mulţumesc, am răspuns. eram obosit, eram norocos.

am ajuns şi aici, iar această întîmplare este lipsită de orice însemnătate. am citit cîteva cărţi şi nu mi-a folosit la nimic. am scris alte cîteva cărţi şi tot degeaba. m-am răsfirat prin mai multe vieţi, prin mai multe locuri, întîmplări şi obsesii. am crezut că lucrurile astea contează. am crezut că merită să încerc. am trăit de pe-o viaţă pe alta, m-am învîrtit în cerc.
astăzi sînt fericit – aştept ca răgazul să mi se încheie. acum ştiu că lucrurile, toate, n-au absolut nici o însemnătate. zac părăsite, în magazia de obiecte uitate. printre umbrele, pălării, chei, telefoane mobile, mănuşi ponosite şi libertate.

toate oglinzile în care m-am oglindit, chiar şi din întîmplare, au fost înrămate şi spînzurate-n altare.
sînt eu.
eu sînt bunul dumnezeu.
am toată puterea: voi pogorî peste lume prăpădul şi sfîşierea. Voi mîntui păcătoşii, voi umple de bube pe toţi credincioşii. îi voi învăţa tot ce ştiu, totul, despre suferinţă, despre nemernicie şi umilinţă.
apoi mă voi oglindi în vitrine, în apele lacurilor, în tejghele, prin baruri, în linguri, în soare, în curcubee, în mare. voi fi pretutindeni.
sînt eu.
eu sînt bunul dumnezeu.
adorat în catedralele de beton, slăvit în imnuri de neon.
trăiesc o moarte de plăcere pură: oamenii-mi cad în genunchi,
mă sărută pe gură.
semăn neputinţă, durere. perechea cîştigătoare.
eu sînt dumnezeu peste această oroare.

LA BLOC

Noi, portarii, cunoaştem oamenii după etajul la care suie. Un biet pîrlit n-o să urce niciodată mai sus de etajul unu, unde soarele vine rar, un inconştient o să suie poate la doi, unde nu se face dimineaţă nicicînd, dar la trei şi la patru nu ştiu să se fi aventurat cineva vreodată.
Problema mea este însă că, seară de seară, cineva se adăposteşte în spatele scării de la parter, imediat ce-mi termin schimbul. Cum ies din tură la zece seara, cînd el nu s-a strecurat încă acolo, şi mă întorc dimineaţa la opt, cînd el a plecat de mult, cum n-am văzut niciodată pe nimeni, vă veţi întreba de unde ştiu lucrul acesta.
Ei, bine, îl ştiu după miros: cînd sosesc, dimineaţa, o zeamă amară mi se strecoară în nări şi atunci ştiu cu precizie că acolo a dormit cineva. M-am obişnuit atît de tare cu acest miros, încît aproape că aş putea face portretul persoanei care înnoptează în spatele scărilor, dar ar folosi el la ceva?
Mirosul îmi mai spune că n-ar putea urca nici măcar până la primul etaj şi mai ales că nu este un hoţ. Mai degrabă aş crede că şi-ar dori să găsească un adăpost şi mai ferit decât acesta, bunăoară la subsol, dar blocul nostru n-are subsol. Iar în spatele scărilor locul e nesigur: mirosul trădează.
Uneori, mă gîndesc să întîrzii în tură încă un ceas şi să-l întîlnesc. Îmi aduc aminte însă că, prin anii nouăzeci, am mai păţit o întîmplare de acest fel. Într-o seară am cunoscut sub asemenea scări un ins straniu, însoţit de-o cruce uriaşă, pe care se străduia s-o ascundă sub paltonul plin de ploşniţe cu care îmbrăcase lemnul pe jumătate.
Miroseau şi el, şi crucea atît de greu, că a trebuit să mă mut şi să dorm sub altă scară.
El a dispărut între timp, eu am mai rămas, dar asta nu mă împiedică să cred că ar putea reveni. Iar mirosul de sub scara asta îmi spune că exact aşa s-a şi întîmplat.

„VEZI, ACOLO JOS ESTE RAIUL…”

Căutam urmele şi umbrele Cantacuzinilor prin fostele Domniilor-lor palate şi conace. Astfel am ajuns la Călineşti, comună prahoveană unde, într-o fostă reşedinţă cantacuzină, fiinţează un Centru de recuperare neuropsihică. Aici, de ani mulţi şi pentru toată viaţa, este internat Florin Trîmbiţaşu. O durere căreia nu i-a putut face faţă i-a declanşat boala. Acum, cel mai bun tovarăş al lui Florin Trîmbiţaşu sînt cuvintele pe care le aşterne într-un jurnal – cronica unei expediţii solitare, povestea unui suflet chinuit.
Am vorbit cu Florin Trîmbiţaşu aşezaţi amîndoi pe ceea ce mai rămăsese dintr-un gard ce împrejmuia un mic cimitir şi o capelă aflate acum în ruină. Ruinate, mai exact, de localnici. Sub pietrele tombale din preajmă odihnesc boieri, domni şi domniţe. Alături, un splendid monument din marmură albă, decapitat cu ranga la momentul de graţie 1989. Din capelă au mai rămas doar zidurile – s-a furat tot: şi uşa şi ferestrele şi cercevelele. În interior, scrijelite cu pironul, cuvinte care fac gloria stadioanelor. Aşezaţi pe pragul îngust dintre lumile noastre, l-am ascultat pe Florin Trîmbiţaşu citind din jurnal.

Sînt aici de şase ani şi şapte-opt luni. Eu n-am fost un introvertit. N-am fost un interiorizat; mi-a plăcut întotdeauna să comunic. Aici trăiesc, însă, într-un fel de lume a mea. M-am închis într-un fel de cochilie. Din pricina bolii mele, din pricina acestei schizofrenii paranoide, am perioade cînd creierul vorbeşte, simte nevoia să vorbească… Vocile astea mă agasează, mă înjură, îmi spun tot felul de lucruri pe care nu le înţeleg; sînt nişte chestii pe care le debitează creierul meu. El îmi vorbeşte despre nemulţumirea de a fi aici, de a nu fi printre ai mei. Într-adevăr, îmi doresc foarte tare să-mi revăd prietenii, cunoscuţii, rudele pe care nu
le-am mai văzut de multă vreme…
Nu-i mare lucru să ţii un jurnal; la urma urmelor, lucrul ăsta poate să-l facă oricine. Am trăit, în ultima vreme, experienţa unor repetate crucificări interioare. Crucificările acestea veneau de la conştiinţă, pentru nişte păcate de-ale mele de tinereţe, pentru care mă răscolea conştiinţa. Pentru mine, acesta este un loc de reculegere, este ca un fel de mănăstire… Un loc în care mă gîndesc la ceea ce am greşit, la ceea ce am păcătuit. Aici, eu sînt pe drumul către pocăinţă. M-am întors cu faţa către Dumnezeu.
Sînt plecat de prea multă vreme dintre cei de afară. Acum nu cred că
mi-aş mai putea găsi locul printre ei. Aici, toată lumea mă acceptă aşa cum sînt. M-am gîndit şi nu cred că voi mai putea părăsi vreodată locul acesta. Voi rămîne aici definitiv. Pînă la urmă, aici sînt cu adevărat liber: fac absolut ce vreau şi cînd vreau, pe cîtă vreme afară aş fi încorsetat de tot felul de convenţii. Aici nu există nici o convenţie. Aici sînt un om liber, iar jurnalul meu este lumea mea.
La mine în cap nu este niciodată linişte. Sînt un permanent observator al lumiii în care trăiesc. Cei din exterior tratează viaţa mult mai în trecere, ca să spun aşa. Mai degrabă viaţa lor este monotonă, nu viaţa mea aici. Am descoperit că Dumnezeu a făurit o lume minunată dar noi, oamenii, sîntem plini de contradicţii şi de mofturi. Nu ne mulţumim cu darurile cu care ne-a binecuvîntat Dumnezeu. În plus, ne facem prea mult rău unii altora; sîntem prea răi pentru lumea asta care este bogată şi frumoasă.
Dacă, prin cine ştie ce minune aş putea reveni în lumea voastră, dacă
m-aş face bine, aş lua cu mine învăţăturile pe care le-am dobîndit aici: trebuie să fim atenţi şi sensibili unii cu ceilalţi. Nu putem trăi singuri. Sîntem dependenţi unii de alţii. Fără bunătate, fără compasiune şi fără înţelegere nu se poate în lume. Trebuie să avem grijă unii de alţii, nu ne putem permite să fim nepăsători. La o astfel de lume visez, visez cu ochii deschişi. Mă consider un om cu picioarele pe pămînt, chiar un om practic, dar visarea din sufletul meu nu poate să dispară. Rămîn un visător.
Odată, l-am văzut chiar pe Dumnezeu. L-am văzut din profil. Şi Dumnezeu mi-a spus: „Vezi, acolo jos este Raiul!”

boii au tras la bar şi-au întrebat: al nostru e cumva
pe-aici? pe bulevardul pache, fost republicii, nu mai
trecuseră boi de o sută de ani. nu-i, a zis barmanul,
dar dacă vreţi o vodcă şi plătiţi cum plătea,
intraţi şi beţi-vă băutura în pace,
de-i musai să-l duceţi, o să apară el de undeva.

la doişpe m-am întors şi am văzut carul tras pe trotuar.
boii, la bar, lingeau vodcă după vodcă şi bere.
mi-a fost cumva să le spun: băieţi, m-am întors.
nu cred că le-ar fi făcut plăcere.

am zis c-o să dorm măcar pînă dimineaţă,
dar paiele lor stăteau peste sicriu grele de ploaie
şi pînă să intru am dat că se-ndreaptă spre mine,
beţi-turtă şi cu răsuflări greoaie.

m-au adulmecat şi m-au lins, dar duhneau atît de tare,
încît, chiar mort, am început să chicotesc.
la naiba, pînă în zori or să uite că m-am trezit,
ia să mai trag eu o raită prin bar.
cînd m-am întors, rumegau cu ochii închişi.
nici de drum, nici de mine nu mai aveau habar.

am izbîndit. oamenii-şi feresc privirea cînd mă-ntîlnesc. pînă şi soarele mi-a luat umbra înapoi. mă scurg prin rigolă, ca un noroi.

cînd îmi aud paşii, îmi trag de sub picioare străzile. din văzduh, păsările, contenind din cîntat, mă înveşmîntează, grijulii, în rahat.

sînt un om împlinit. acum pot începe tot ce am de sfîrşit.

sînt viu, deşi am isprăvit de trăit.

acum, peste mine nici plouă, nici ninge. pe mine cînd cade lumina,
se stinge.

aşa n-am mai scris niciodată. legat cu fire de celălalt. cînd unul e jos, celălalt e-n înalt. aşa n-am mai trăit niciodată – înveşmîntat în cabluri. între pereţi imbecili, ferestre veştede şi oameni.

se făcea că plecasem de-acolo, că dibuisem o ieşire decentă. părea că prin server s-a fost deschis o poartă prin care şi-a luat zborul viaţa mea cea moartă.

aşa n-am mai scris nicicînd. cu biţi, printre iluştrii mei contemporani trilobiţi. născători de neant, de vid, de nimic. în preajma lor chiar frigul tremură de frig.

într-o bună dimineaţă m-am trezit mai tînăr cu mai bine de o mie de ani. am căutat strada pe care-am copilărit, dar ea nu fusese încă inventată. am intrat prin bodegi, dar nu mi-am întîlnit amicii. am încercat să-mi găsesc un rost şi nu l-am găsit. vreme de o mie şi mai bine de ani nu se schimbase nimic. adia vîntul. urma să înceapă un război însemnat. m-am înscris şi eu, de partea celor care aveau să fie învinşi. i-am îmbărbătat. le-am spus că, de vor găsi într-înşii puterea să piardă, viitorul avea să fie al lor. că a celor înfrînţi va fi împărăţia viitorului. a celor zdrobiţi. că timpul curge pe dos, răsturnat. că va veni o vreme cînd îmi vor da dreptate. a doua zi au învins şi-au murit. adia vîntul. vreme de o mie şi mai bine de ani nu se schimbase nimic. de atunci caut pe cineva care să se lase răpus. să-l pot găsi într-o seară, rezemat de-un pahar, la tejghea. să se bucure cînd mă vede. să bem, să vorbim, şi astfel să treacă o mie şi mai bine de ani.

aveam doisprezece ani cînd am văzut prima oară morga şi am rămas minute întregi paralizat în faţa uşii ei. era aşa cum mi-o închipuisem de mult: săpată pe jumătate-n pămînt şi cu spitalul zidit deasupra. era vară şi ferestrele-i erau deschise larg. o iarbă zemoasă şi strălucitoare creştea primprejur, ca nicăieri în altă parte.

am văzut multă lume intrînd pe uşa cea mare a spitalului, dar de ieşit nu ieşea nimeni. mintea mea vedea cum, din spital, toţi oamenii erau coborîţi direct în morgă şi numai acolo erau aleşi cei vii şi li se dădea drumul afară. abia peste ani am aflat că ieşirea din spital era prin altă parte.

m-am întors de multe ori în vara aceea. aşteptam un miros plin de oroare, ceva care să-mi descrie moartea de sus pînă jos. şi poate că nările mele au şi adulmecat acel parfum fără egal, mai degrabă subţire şi indecis, care într-o după-amiază m-a pus pe fugă. dar poate n-a fost decît o părere.

mai tîrziu, în toţi anii mei de liceu, n-am încetat să dau tîrcoale morgii, vara, mai ales vara, cînd iarba înverzea ca nicăieri altundeva şi cînd speram că voi avea parte de un miros îndeajuns de năucitor încît să mi se facă frică, atît de frică încît să mă pot ruga cu adevărat.

iar cînd să termin liceul, am hotărît să rămîn repetent pentru a mă mai păstra o vreme în preajma ei, şi aşa m-am mai rugat doi ani tot acolo, ascuns în iarba neobişnuit de verde, dar pînă la urmă tot n-am scăpat de viaţă.

astăzi, cînd a bătut vîntul, ca întotdeauna, dinspre trecut, a adus veşti despre mine. aici, în niciunde, veştile sînt rare şi ţinute la mare preţ. cînd bate vîntul dinspre trecut, ieşim cu toţii din văgăuni şi adulmecăm. astăzi, vîntul a rostogolit pînă la noi amintiri despre mine.
aici, în niciunde, veştile sînt rare şi ţinute la mare preţ.
dar vîntul a bătut astăzi puţin, abia de-a fost o adiere. aproape c-a încetat înainte de-a se porni cu adevărat. le-am spus celorlalţi că acesta este doar începutul, să aibă răbdare, că va urma vijelia. dar vijelia n-a mai venit. nici furtuna. nimic.
apoi, mult mai tîrziu, peste cîteva vieţi, o dată, o singură dată a bătut vîntul de dincolo, dinspre ceea ce încă n-a fost. atunci, veştile despre mine au smuls copacii din rădăcini, au sumeţit apele, au răsucit toate obişnuinţele. dar toţi plecaseră către ţinuturi mai primitoare. doar eu rămăsesem, ghemuit în văgăună, să-mi adulmec amintirile răvăşite de furtună.
dacă m-ar fi crezut, dac-ar fi avut măcar puţină răbdare, ar fi căpătat şi ei, fiecare, ieşire la mare. şi port cu corăbii. şi răsărituri de soare. şi nori de furtună răzvrătindu-se-n zare.
aici, în niciunde, veştile sînt rare şi ţinute la mare preţ. astăzi, aici doar bate vîntul. învîrtind împrejurul meu, an după an,
rotundul, pămîntul.

eu mă scufund în altă parte, nu mă mai scufund în jos. dar în altă parte nu seamănă deloc cu dreapta şi stînga, cu înapoi şi-nainte. şi dreapta, şi stînga, şi-napoi, şi-nainte duc tot într-acolo. voi ce faceţi acolo, ticăloşilor?

ne-am născut pe verticală. nu pricepem deloc ce înseamnă înainte şi înapoi, la dreapta sau la stînga. e drept, facem exerciţii, ne dedăm la pendulări de tot felul, dar aţipim repede şi, poate, dacă am adormi şi mai repede, asta n-ar face rău nimănui.

aşadar, să-ţi zic: mă prăbuşisem, eram un zero, un rahat, copilule, şi cînd voiam să dorm pe spate aveam cratere şi cînd să dorm pe pîntece aveam puroi. trupul e o maşină de urît şi de provocat dezgust, puiule, te-ai născut doar ca să afli asta.

altfel ce să cauţi aici unde pînă mai ieri era seară şi nicăieri?

7 aprilie. i-am văzut astăzi în hol: ei bărbieriţi şi surîzători, ele în rochii de gală. nu se uitau la mine, poate nici nu mă observaseră, dar dintr-o dată am avut impresia că se vor năpusti cu toţii asupră-mi şi mă vor sufoca. le vedeam colţii ţîşnind de sub dinţii frumoşi şi inofensivi, ghearele ieşind din pantofi, părul de pe spate zburlindu-li-se prin costume.

12 aprilie. la exact un an de cînd am început să-l observ, pot mărturisi că n-are nimic din ceea ce l-ar putea compromite în faţa celorlalţi. o mîncare adecvată şi din cînd în cînd o cutremurare atroce mă fac să cred că l-ar putea însănătoşi.

18 aprilie. se joacă în curte. regresează. uneori se umflă şi varsă, alteori spune vrute şi nevrute. dar încă nu cred că e un caz. oricum, pentru lumea din afară el nu există.

20 aprilie. am spus că se umflă şi dacă se umflă mai mult decît de obicei înseamnă că lucrurile se complică. azi dimineaţă, i-am găsit patul zdrobit sub greutate. totuşi, continuu să cred că face multe lucruri cu premeditare. are trup tînăr şi o isteţime care uneori o depăşeşte pe-a noastră.

21 aprilie. dinţii i-au ieşit peste buza de jos. îşi strecoară ochiul prin toate dormitoarele. adoră să spele pe jos, a dat gata deja trei camere. îi place să dea cu cîrpa pe sub paturi ore întregi. a găsit un şoarece şi s-au împrietenit. îi aduce ţigări şi fumează amîndoi pe ascuns. îi place acolo: şoarecele îl calcă pe spate, îl curăţă şi-l adulmecă exact ca pe nou-născuţi.

22 aprilie. îşi adoră şoarecele. deapănă planuri împreună şi povestesc întreaga zi. iar dacă doarme acum, e pentru că doarme şi şoarecele lîngă el.

25 aprilie. este paştele. a venit mama lui, iar el s-a trîntit în genunchi şi-apoi pe burtă. s-a rugat cu vorbe imposibil de reprodus. apoi a muşcat-o de gleznă, iar ea a fugit urlînd. totuşi, sub fusta ei s-a cuibărit o poftă grea. ochiul lui de bivol ieşise afară de tot şi ne-am zbătut două ceasuri să i-l vîrîm la loc.

ştiam să plîng. am uitat. în scena în care mi se cere să plîng sînt dublat de-un cascador. în spectacol se vede cum mă trezesc la viaţă în vreme ce mor.

viaţa mea este un lucru simplu. simplu de tot. viaţa mea începe în fiecare zi cu un vis. visez ce visez, apoi adorm liniştit. împăcat. mă îmbrac în costumul de cetăţean, ies în lumea de-afară şi mimez diferite lucruri. folosesc cuvinte uşoare, pe înţeles. bîntui de colo-colo cu un aer preocupat. spectacolele mele se joacă cu casa închisă. ziua, cînd sînt cu desăvîrşire mort, stîrnesc aplauze la scenă deschisă. pe mine somnul mă ţine treaz. pe mine moartea mă ţine în viaţă. mă ofilesc de plăcere. mă scufund tot mai adînc în butoiul plin de căcat. pe afiş scrie că mă scufund în miere. joc bine. scenariul prevede un final fulminant. cu mine proiectat glorios pe un fundal de neant. apoi ies pentru aplauze. viaţa mea este un lucru simplu. simplu de tot. cu moartea mi-e ceva mai greu, dar încă mai pot.

ştiam să plîng. am uitat. în scena în care mi se cere să plîng sînt dublat de-un cascador. în spectacol se vede cum mă trezesc la viaţă în vreme ce mor. lacrimile le înapoiez la recuzită. apoi mă trezesc şi visez într-o lume smintită.

viaţa mea este un lucru simplu. simplu de tot. cu moartea mi-e ceva mai greu, şi abia de mai pot.

într-o bună zi voi deschide fereastra şi voi păşi afară. aerul, la etajul şapte, e tare. cum este asfaltul. am să urc în maşină, am să pun muzică. voi pleca. aerul, la etajul şapte, e tare. pămîntul va rămîne în urmă. cerurile se vor deschide.

cerurile s-au deschis. apăs tot mai tare pedala, ascult muzică. dumnezeu priveşte cum mă apropii. motorul toarce. depărtarea e pe cale de a se naşte.

ascult muzică. this is the road to hell. nimic din tot ce a fost nu mai este la fel. la răspîntii, mă iau după indicatoare: pe aici către dumnezeu, pe aici către soare, pe dincoace către nimic. hotărăsc în ultima clipă. trag de volan, derapez, ies în decor, încerc imposibilul, mă zdrobesc de un nor.

aerul, la etajul şapte, e tare. this is the road to hell. muzica se aude, în continuare.

adevărata viaţă începe abia după ce ai pus punct.
gata. geamul a fost coborît, iar obloanele trase.
degeaba vor mai scormoni ochii lui de fosfor printre jaluzele,
cel din leagăn va putea surîde în voie
pînă şi în miezul celei mai cutremurătoare dintre nopţi.

aştepţi pe cineva? n-aştept pe nimeni. deja am pus punct.
dar de ce ai unghiile astea pe sub unghii?
ce unghii, unde vezi unghii, ai grijă, te-ai lovit la mîna mea,
ţi-e frig la degetele mele.

viaţa mă strînge în braţe din ce în ce mai tare. ca o haină care-mi rămîne mică. nu mai pot trece dintr-o zi în alta fără să mă zdrelesc de pereţi. nu mai pot trece de noapte fără să mă lovesc de pragul de sus al zilei. anii mei cei trecuţi sînt mulţi. ceilalţi sînt aspri şi ascuţiţi. fiecare oră are culoarea sîngelui meu. iar sîngele meu încă nu se termină - se prelinge pe ceruri, în curcubeu.

viaţa mă strînge în braţe din ce în ce mai tare. ca o haină care-mi rămîne mică. umblu aşa cum am tot umblat: aplecat. şi plînge timpul după mine, şi mi se vaită ieriul după mîine. acum abia de mai încap în pielea vieţii mele. abia de mai deosebesc aerul de pămînt. abia de mă mai pot ridica din mormînt.

acesta nu este nimic altceva decît un pretext pentru cîteva cuvinte, pentru un text. este drept, viaţa mă strînge în braţe din ce în ce mai tare. dar nu e a mea. o trăiesc doar din întîmplare. făcea trotuarul; era ieftină, era de vînzare.

erau trei costume negre şi din fiecare ieşea
gîtul lui ca de var şi neobişnuit de înalt.
înaintau umăr la umăr, zguduind asfaltul.
gulerele lor perfect întinse
şi pregătite parcă pentru a te-ngheţa
nu mişcau deloc în viscolul de-afară.

în casă îl aşteptau cu mîncarea pregătită
de mai bine de-un ceas.
cînd a deschis, lampa trasă încă fumega,
iar lupul scîncea sub fereastră,
dar nu mînios ca pe vremuri,
ci mai degrabă plin de resemnare.

îl văzură intrînd, dar picioarele lui
nu se opriră la masă, ci trecură
cu aspră delicateţe peste covor.
chiar şi costumele osteniseră şi nu mai păreau
atît de tăioase pe el ca afară.

în camera din fund, unde era mereu răcoare,
le lepădă şi se întinse-n leagăn zgribulit,
cu mari cearcăne la ochi şi cute la gură.
şi-n timp ce se micşora şi se-alinta,
pe pîntece i se zburli iar părul,
iar ghearele îi ţîşniră din picioruşele mici –

bun prilej să şi le roadă pînă-adoarme,
fără vise şi surîzător,
aşa cum ai lui îl ştiu dintotdeauna.
 

 

Preşedinte
Marin Mincu

Redacţia:
Răzvan Ţupa
Elena Vlădăreanu
Mugur Grosu
Mircea Ţuglea

contact
 clubul euridice
editura pontica

 

hosted by altair net
design by mit